Poezii creştine

Abece

Tudor Arghezi A vrut Dumnezeu să scrie Şi nici nu era hârtie. N-avea nici un fel de scule Şi nici litere destule, C-un crâmpei de alfabet Mergea scrisul foarte-ncet. N-aş vrea nici atât să-l supăr Cât piperul de ienupăr, Dar o să vă spui ceva: Nici carte nu prea ştia. Orişice învăţăcel Ştia mult mai mult ca el. El, care făcuse toate, Nu avea certificate. Câtu-i Dumnezeu de mare N-avea trei clase primare. La citit se-mpiedică, Nu ştie-aritmetică. Ştie-atât: numai să facă. Ia oleacă, pune-oleacă. Face oameni şi lumină Din puţin scuipat cu tină, Şi dintr-un aluat mai lung Scoate luna ca din strung. Papagalul şi păuna Şi-au smuls pana, câte una, Ca să-i facă pinsulă Domnului din insulă, Coliba de pe pământ A Celui Înalt şi Sfânt Fiind clădită de peşti meşteri Între talaze şi peşteri. El a luat mai bine-o pană De la ţarca năzdrăvană Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte, Despicând-o şcolăreşte, Şi-a făcut condei, în stare A scri şi pe piatră tare. A-ntins cerul ca o coală În toată tăria goală. Însă pana nu scria. A luat atunci o nuia Şi a însemnat cu ea, Cu argint, stea lângă stea. Şi ca să vadă pe schele A făcut şi cruci de stele. Ce-a scris, noaptea s-a zvântat, Apoi, pânâla scăpătat, Cu sugătoare de soare - Şi ziua pe-nserare - A citit şi tot a şters, Câte-o vorbă, câte-un vers, Şi câte o dată, fată, Toată foaia, cartea toată, Fiindcă Dumnezeu ce-a vrut P-ormă nu i-a mai plăcut. Că din scrisele prea drese Nici lucru prea bun nu iese. Cât a scris el cerul tot, Să spui drept, a şti nu pot. Învăţaţi cu cărţulie Cred c-aproape o vecie. Pe cât mintea îl ajută Melcul crede că o sută De vecii întregi şi pline. Melcul ştie, cred, mai bine. Însă cerul, în sfârşit, E de-atuncea tipărit.