Poezii creştine

Confundare

Nichita Stănescu Cine eşti tu cel care eşti, şi unde eşti, când nimic nu este? Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul într-o pustietate divină. Întreb dacă sunt, dar strigătul nu se rupe de mine, şi una cu el rămân, adăugând deşertului singurătate. Cu harul vreunei silabe urnesc din înţepenire, într-una, golurile sferice în alte goluri aidoma lor, şi fără de margini. Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin într-un azi etern cu aură de vid - mă rog să fii, de mine însumi mă rog să fii. Arată-te!