Poezii creştine

Ghetsimani

de Duiliu Zamfirescu Sub cerul plin de idealuri, În limpezimea străvezie, Răsare luna de pe dealuri Iradiind melancolie. E ceasul tainei. Ziua moare În depărtările senine. Se vede vremea trecătoare În geana ultimei lumine. Când cedrii vârfu-şi încunună Cu mlădieri de albe flamuri, Pe sub copacii prinşi de lună Se mişcă umbrele pe ramuri. Nedesluşită se iveşte În luminişul din grădină Statura unui om. Ea creşte, Înaintează în lumină. Şi stă. Apoi porneşte iară, Şi iarăşi stă. În două rânduri Se vede galben ca de ceară, Cu ochi albaştri, plini de gânduri. Cum îndelung braţe întinse Spre bolta albelor misteruri, De care sufletu-i se prinde Cu dor neistovit de ceruri: "Părinte, tu, ce toate cele Le duci pe dreapta lor cărare, Ce cârmuieşti prin haos stele, Talazuri pe pustiu de mare; Tu, cel ce legi de lumi create Pe cele ce vor fi să fie Prin arcuri de singurătate Şi temelii de armonie; Părinte, tu, ce-ai pus în mine Senin din sfânta ta fiinţă, Măreşte-mi sufletul spre bine, Puterile spre suferinţă". Şi cade pe genunchi. Eteric Sclipeşte luna peste dealuri, Lăsându-i chipu-n întuneric. Iar gândul sus, în idealuri.