Poezii creştine: Mama mea

Parcă o văd cu ochii minţii,

Când în braţe mă ţinea Şi-mi spunea de-ale credinţei, Draga mea, mămuca mea... Ar trebui s-o iubesc mai mult Şi să o pomenesc mereu, Şi pentru sufletul ei scump Să mă rog lui Dumnezeu. Căci nu-i mai scump pe-acest pământ Decât numele de mamă; Ea pe mine m-a născut, M-a crescut până să-mi dau seamă. Parcă o văd cum mă-nvăţa Să fiu cuminte, să învăţ carte, Fiind eu mic, mă petrecea, Că şcoala era departe. Se ruga de profesorul Să nu puie mâna pe băţ, Ci să mă ia cu binişorul Că mai bine o să învăţ. Profesorul, fiind cuminte, După ce mama s-a dus, M-a mângâiat prin cuvinte Şi în banca întâi m-a pus. Când făceam vreo trăscănaie El de mână mă lua, Nu-mi dădea deloc bătaie, Dar într-a doua bancă mă da. Şi de frică şi de ruşine îmi puneam mâna la gură, Că toţi copiii râdeau de mine Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură. Pe atuncea, pe la sate, Mult tare nu se-nvăţa, Decât trei clase de carte Că poate nu trebuia. Nu-i vorbă, era lume puţină Şi nu era multă socoteală, Căci ciobanul de la stână Pe băţ făcea răfuială. Numai notarul, secretarul Era puţin mai învăţat, Iar vornicul sau primarul Tot bastonul era însemnat. Şi dacă vreţi ca să vă spun, Poate unii ştiţi mai bine, Ce era atunci mai bun Era: frică, cinste şi ruşine. De frică omul era cuminte, Că o pasăre de-ar fi furat Îi lega pasărea dinainte Şi aşa îl purta prin sat. Era cinstea la înălţime Că şi copiii "bună ziua" dădeau, Iar când erau în mulţime Bătrâneţile se cinsteau. Ruşine la culme era, Mai ales fetele erau ruşinoase, Că dacă ele greşeau, Nu ieşeau un an din case. Aşa draga mămăică Mă-nvăţa frumos pe mine: "Dragul mamei, măi Petrică, Să nu dăm cinstea pe ruşine!" Doamne, caută din cer cu milă Spre scumpă mama mea Şi o scoate la lumină, Te rog, ai milă de ea. Iar tu, mămăică dragă, De-acolo, de unde stai, Caută la mine oleacă Şi tot milă de mine să ai.