Poezii creştine: Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai tină şi rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu doreşti nimic? Eşti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o laşi în drum. Cât de măreţ este Dumnezeu Costache Ioanid Cât de măreţ e Dumnezeu! Văd marea cu talazuri grele, mă-nalţ pe munţii de bazalt şi-mi zboară gândul printre stele, tot mai înalt! Ce-împărat îşi duce-oştirea spre un gigantic apogeu? Acel ce-a pus în goluri firea, Acel ce-a scris oricui menirea, mai mult decât nemărginirea e Tatăl meu! Cât de temut e Dumnezeu! Vuiau de pe Sinai ecouri când glasul Domnului vorbea. Iar Moise-nainta prin nouri şi tremura... La tronul alb se strâng sfielnic voivozi de foc din Empireu, Şi heruvimii vin cucernic, slăvind Eternul Vistiernic. Şi-acest Stăpân Atotputernic e Tatăl meu! Şi cât de bun e Dumnezeu! Chiar dacă stelele bătrâne tot au o vreme când se-aştern, dar cine în Iisus rămâne e-un fiu etern! Şi-n faţa slavei sclipitoare în ceasul lumii cel mai greu, acei ce-au dat pe sfinţi la fiare vedea-vor Forţa Creatoare, eu voi şopti cu adorare: "E Tatăl meu..."