Pogorârea Duhului Sfânt, momentul zero al Bisericii

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime în descrierea Sfântului Luca, autorul Faptelor Apostolilor, constituie o experienţă fundamentală a creştinismului apostolic, care i-a transformat pe ucenicii Mântuitorului din oameni descurajaţi şi ascultători, puţin perspicace, în martori bucuroşi ai Învierii şi vestitori curajoşi ai mesajului Său. Iluminaţi şi mişcaţi de Duhul Sfânt, ei au început să predice deschis înaintea întregului popor şi a autorităţilor iudaice că Iisus era Mesia şi Domnul, cu convingerea că acelaşi Domn Iisus înălţat la ceruri le-a trimis de la Dumnezeu-Tatăl pe Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu se exprima în ei prin „bâlbâiri“ de uimire şi prin vestirea - în alte limbi, necunoscute lor până atunci - măreţiilor lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, le dădea capacitatea de a explica într-un mod clar şi logic vestea mântuirii. Acesta nu era doar un dar excepţional (harismatic) dăruit apostolilor, o înzestrare a slujitorilor cuvântului ca să vorbească cu înţelepciune, ci darul lui Dumnezeu care lucrează în Biserica Sa, harul Duhului acordat tuturor celor botezaţi sau celor care urmau să se boteze.

Neamurile au devenit un popor Exista convingerea comună că astfel s-a împlinit profeţia lui Ioil pentru timpul făgăduit, al plinirii vremii, în care Dumnezeu a revărsat din Duhul Său peste fiecare persoană. Chiar dacă Iisus Mântuitorul lucrează deja pe pământ cu putere, totuşi, pentru Biserica apostolică, marele eveniment al Cincizecimii a fost de o importanţă capitală prin revărsarea Duhului Sfânt peste toţi, fapt care a făcut rodnică lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos pentru toţi cei care au crezut în El şi invocă în rugăciune Numele Său. Toţi Evangheliştii afirmă existenţa unei continuităţi dinamice dintre Mântuitorul Hristos Cel înviat şi înălţat întru slava lui Dumnezeu şi comunitatea credincioşilor - Biserica. Această continuitate este marcată în mod particular în opera Sf. Luca, care stă sub semnul Duhului Sfânt. Acelaşi Duh prin care Iisus a fost zămislit în pântecele Fecioarei Maria va da naştere Bisericii la Cincizecime; şi după cum a fost nedespărţit de Iisus, după ungerea botezului Său, tot astfel a însoţit apostolatul „de la Ierusalim până la marginile pământului“. Faptele Apostolilor încep cu Cincizecimea, cu suflarea Duhului umplând casa, cu limbile de foc aşezându-se peste Apostoli şi peste Fecioara Maria în mijlocul Bisericii, cu darul vorbirii în limbi şi al facerii de minuni, cu darul înţelepciunii şi al deosebirii duhurilor, cu ardoarea în propovăduirea Veştii celei Bune. Întreaga istorie a mântuirii relatată de cartea Faptelor stă sub semnul Pogorârii Duhului Sfânt. Centrul acestei istorii îl constituie intrarea păgânilor în Biserică, intrare aprobată de Sinodul Apostolic de la Ierusalim: începând cu sutaşul Corneliu şi familia sa, apoi continuând prin călătoriile misionare ale Sfântului Pavel, neamurile au devenit un popor; poporul lui Dumnezeu. „Din pescari, Apostoli, şi din păgâni, mucenici“ Pogorârea Duhului Sfânt este descrisă prin imaginile vântului şi a limbilor ca de foc. Trebuie însă remarcat că Sfântul Luca este conştient de aproximaţia acestor imagini, motiv pentru care le introduce folosindu-se de două ori de conjuncţia comparativă „ca, precum, asemenea“. Aceste imagini nu sunt decât o descriere improprie a unei realităţi tainice, covârşitoare, pe care limbajul omenesc nu reuşeşte să o exprime. Realitatea dumnezeiască poate fi percepută prin intermediul simbolurilor, dar niciodată acestea nu vor putea descrie realitatea intrinsecă a dumnezeirii. Sf. Grigorie Palama afirmă că imaginea limbilor ca de foc „arată că Duhul Sfânt este de aceeaşi natură cu Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nimic nu poate fi mai aproape de cuvânt, ca limba. Şi s-a mai arătat aşa şi pentru ca să ne arate că slujba de a învăţa pe alţii este un har, pentru că cel ce propovăduieşte pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar de ce în chip de limbi de foc? Aceasta s-a întâmplat nu numai din cauza faptului că Duhul este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul; căci Dumnezeul nostru este foc care arde toată răutatea; ci şi pentru ca să arate îndoita formă de lucrare a predicii Apostolilor. Căci ea poate să aducă, pe de o parte, binefaceri, iar pe de alta, să pedepsească. Şi, după cum focul are puterea de la natură, şi de a lumina şi de a arde, tot asemenea şi cuvântul învăţăturii celei după Hristos, pe cei care-l ascultă şi i se supun îi luminează, iar pe cei ce nu ţin seama de el, în cele din urmă îi dă focului şi pedepsei veşnice“. Pentru Sfântul Luca, Duhul Sfânt este, în primul rând, principiul dinamic al mărturiei apostolice care asigură extinderea şi creşterea Bisericii. Cu siguranţă, în acel moment s-a pus începutul Bisericii creştine în istorie prin puterea şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Atât Sfânta Scriptură, cât şi imnele liturgice ne învaţă că, imediat după Înălţarea Sa la cer, Hristos S-a rugat Tatălui, cerându-I să Îl trimită pe Duhul Sfânt asupra Bisericii în devenire, pentru a face din „pescari, Apostoli, şi din păgâni, mucenici“, adică martori şi mărturisitori ai vieţii celei noi, descoperite de Domnul înviat. Modul prezenţei Duhului Sfânt în creştinism este unic Cincizecimea ne-a descoperit nouă, oamenilor, unitatea Duhului Sfânt, care se manifestă în diversitatea persoanelor, limbilor, culturilor şi tradiţiilor religioase. Însă, lucrarea şi modul prezenţei Duhului Sfânt în creştinism este unic. Această prezenţă şi lucrare nu se regăseşte în nici o altă religie. Islamul este unit, şi puternic, în unica „Umma“ (familie); însă absolutizează Coranul şi limba arabă ca mijloc de neînlocuit al comunicării adevărului mântuitor; aşadar, nu respectă diversitatea, subordonându-o unei unităţi monolitice religioase şi politice. Hinduismul la polul opus (şi toate religiile născute din el: budismul, jainismul, sickismul) respectă la maximum diversitatea revelaţiei lui Dumnezeu în diferitele Sale „întrupări“ (avatara) cu mare toleranţă (excepţie sectele extremiste); însă pierde unitatea în adevăr şi nu valorizează suficient iubirea jertfelnică care uneşte şi mântuieşte. Ebraismul se limitează la poporul Israel şi la rolul său providenţial în cadrul istoriei omenirii. Credinţa creştină, născută odată cu Învierea Mântuitorului şi Pogorârea Duhului Sfânt, s-a revelat şi a dovedit că este capabilă să unească diferite popoare, ajutându-le să se înţeleagă, chiar folosind limbi diferite, păstrând şi considerând o bogăţie diversitatea; o diversitate care exprimă credinţa şi iubirea unică a Mântuitorului Hristos, descoperită nouă prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime. Adevărata semnificaţie a Pogorârii Duhului Sfânt stă tocmai în capacitatea ei de a revela identitatea Duhului Sfânt, de a-L face cunoscut prin Biserică, pe care o asistă şi în care lucrează, îndeplinind misiunea sa fundamentală, de a ne conduce în împărăţia lui Dumnezeu.