Popa Şapcă din Celei, apărător al identităţii naţionale

Revoluţia paşoptistă a constituit un prim pas în lupta românilor pentru dobândirea independenţei naţionale. De la intelectuali de rasă la oameni simpli, toţi revoluţionarii paşoptişti împărtăşeau în acele momente acelaşi crez: doreau să fie uniţi în cuget şi în simţiri pe un pământ moştenit din moşi strămoşi. Din rândul acestora a făcut parte şi preotul Radu Şapcă din Celei, cel care a sfinţit steagurile revoluţiei la Islaz.

După ce a auzit că la Bucureşti mai mulţi intelectuali şi oameni de seamă pregăteau o mişcare prin care se dorea înlăturarea apăsătoarei şi nedreptei stăpâniri, popa Şapcă a căutat să intre în legătură cu liderii olteni pentru ca, prin aceştia, să ia şi el parte la revoluţie. Dorea cu tot dinadinsul o soartă mai bună pentru enoriaşii săi, mulţi dintre ei fiind prinşi în clacă şi în corvezi pe care abia le mai puteau duce. În satul lui şi în toate localităţile învecinate, popa Şapcă a propovăduit tuturor ideile revoluţionare. Când a sosit momentul, părintele a mers la Bucureşti, unde a reuşit să-i convingă pe capii revoluţionari că locul cel mai potrivit pentru începerea revoluţiei, ferit de ochii autorităţilor şi de armata domnitorului Gheorghe Bibescu, este satul Islaz din apropierea Dunării. Când totul era pregătit, în ziua de 9 mai 1848, semnalul a fost dat: oamenii din toate colţurile ţării s-au adunat pe câmpia din apropierea localităţii Islaz pentru a asculta programul pe care-l propuneau liderilor paşoptişti.

Altar improvizat pentru Liturghie

În faţa unui altar improvizat, mii de oameni adunaţi de prin toate colţurile ţării au participat la Sfânta Liturghie. În mijlocul soborului a stat popa Şapcă din Celei, care a citit o frumoasă şi înălţătoare rugăciune în care invoca ajutorul lui Dumnezeu pentru binele poporului drept-credincios: "Izbăveşte şi sloboade pe tot cel ce suferă. Înalţă şi însufleţeşte poporul acesta, care moare, ca să facă să trăiască asupritorii săi. Scapă-l de abuzul ce se face cu instituţiile şi chiar cu virtuţile sale, scapă-l de abuzul clăcii, de infama iobăgie necunoscută de părinţii noştri, de corvoada drumurilor şi a şoselelor, de acele munci ale lui Faraon, de orice silnicie şi nedreptate. Dă-i timpul şi locul cu care ai înzestrat pe om; fă-l să se bucure de roadele muncii sale. Mângâie, Stăpâne, un popor zdrobit de suferinţă, ridică-Te şi fă ştiut lumii că Tu eşti Dumnezeul celor harnici şi al fiecărui om care se apropie de Tine prin muncă". După ce a fost citită Proclamaţia, părintele a sfinţit steagurile revoluţionare.

Numit năstravnic al Mănăstirii Sadova

Datorită zelului şi devotamentului său, popa Radu Şapcă a fost ales ca membru semnatar al guvernului provizoriu, alături de nume sonore din cultura românească: Ion Heliade-Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu şi Nicolae Pleşoianu. După aceste evenimente, capii revoluţionari au înaintat domnitorului Bibescu o adresă prin care anunţau ridicarea poporului român la revoluţie, cerându-i "să asculte glasul patriei", să respecte "dorinţa naţională", să consfinţească şi să aprobe noua Constituţie "care este întemeiată pe vechile legi şi obiceiuri".

În fruntea unui adevărat marş al libertăţii, mii de oameni au însoţit guvernul provizoriu de la Islaz la Bucureşti pentru a aprinde focul revoluţiei. Aici evenimentele au luat amploare, masele protestând în jurul curţii domneşti pentru rezolvarea problemelor consemnate în Constituţie. De data aceasta, părintele Şapcă nu a mai putut face parte din nou-întocmitul guvern, explicaţia fiind aceea că unui preot lipsit de cultură şi fără ştiinţă de carte nu i se putea încredinţa o misiune care ar fi depăşit obiceiurile şi legile ţării. Pentru a putea susţine totuşi în mod activ proiectul revoluţionar, părintele a fost aşezat, la 9 iunie 1848, în demnitatea de năstravnic (administrator) al Mănăstirii Sadova.

Promovat şi condamnat printr-o semnătură

Revoluţia a reuşit să preia controlul pe o perioadă de trei luni de zile, între 11 iunie şi 13 septembrie. În această situaţie, vechea conducere a apelat la armatele Turciei şi Rusiei care au intrat în ţară şi au reprimat revoluţia în sânge. În scurt timp, a fost reinstalat vechiul regim, liderii paşoptişti au fost vânaţi unul câte unul, iar căimăcănia şi toate autorităţile au dat ordine peste ordine pentru prinderea acelora care instigaseră masele la revoltă. Printre prigonitori s-a numărat şi mitropolitul Nifon, unul dintre foştii membri ai guvernului provizoriu şi care îi cunoştea foarte bine pe foştii revoluţionari. Având deja o listă completă şi, de asemenea, concursul Ministerului de Interne, renegatul mitropolit a cerut cu insistenţă arestarea anumitor clerici care luaseră parte activ la desfăşurarea revoluţiei. Astfel, la 27 septembrie 1848, mitropolitul Nifon s-a adresat oficial autorităţilor judeţului Dolj şi a cerut arestarea preotului Radu Şapcă din Celei, "cel ce întâi a blagoslovit steagurile revoluţionare la satul Islaz şi carele de către desfiinţatul guvern revoluţionar s-a şi orânduit igumen la Mănăstirea Sadova din judeţul Dolj, în locul legiuitorului igumen ce se afla acolo, spre recunoştinţă că luase parte la acele tulburări".

Deşi, cu câteva luni înainte, mitropolitul Nifon semnase, în calitate de şef al guvernului, actul de instalare ca egumen pentru preotul Radu Şapcă, acum, cu aceeaşi semnătură, pecetluia pedepsirea lui. La 14 octombrie 1848, prin ordin ministerial, dorobanţii au mers la Sadova pentru a-l aresta, dar, negăsindu-l aici, au fost direcţionaţi spre Celei, unde părintele venise pentru a-şi vizita rudele.

Condamnat să trăiască departe de ţară

După ce a trecut pe la Ministerul de Interne, popa Şapcă a fost închis câteva săptămâni bune în arestul Mitropoliei de la Bucureşti, unde a fost supus la mai multe interogatorii. Locul de aici a fost considerat totuşi nesigur şi foarte expus, dată fiind popularitatea de care se bucura părintele printre mase. Astfel, la 11 noiembrie 1848, părintele Şapcă a fost mutat din ordinul generalului Luders în arestul Mănăstirii Văcăreşti, alături de alţi capi ai revoluţiei paşoptiste. Repartizarea deţinuţilor se făcea după gravitatea faptei, părintele intrând în categoria celor mai periculoşi. Era un adevărat calvar, frigul şi foamea îşi făceau simţită prezenţa la fiecare pas. Cărţile sau hârtia de scris erau strict interzise, iar în unele celule erau infiltraţi mai mulţi antirevoluţionari pentru a monitoriza orice discuţie şi orice posibilă răzvrătire.

La Văcăreşti, popa Radu Şapcă a rămas până în primele zile ale lunii iulie 1849, atunci când domnitorul Barbu Ştirbei a primit firman din partea sultanului pentru a-i expulza din ţară pe cei mai aprigi revoluţionari paşoptişti. La 8 iulie, părintele a fost escortat de autorităţi peste Dunăre şi a fost dat în mâna turcilor, care l-au dus în surghiun la Muntele Athos. Aici a dus-o foarte greu din cauza statutului său de deţinut politic.

A urmat exilul la Bursa, unde a fost nevoit să trăiască din mila celorlalţi emigranţi, neavând nici un venit cu care să se întreţină.

Îngerul păzitor al mănăstirilor din Oltenia

Singurul mijlocitor înaintea autorităţilor turceşti pentru drepturile părintelui Şapcă a fost bunul să prieten şi colaborator Nicolae Pleşoianu, care a venit de la Londra de cel puţin douăsprezece ori pentru a solicita Ministerului de Externe acordarea unei pensii pentru popa Şapcă. De fiecare dată s-a lovit de promisiuni şi amânări fără nici un rezultat. Despre încercările prietenului său, părintele spunea mâhnit: "Bietul Pleşoianu a simţit el că nu mai este nici o nădejde şi şi-a luat omuâ lumea în cap. El săracul a umblat şi a cheltuit destul. Asta o cunoaşte şi vrăjmaşii lui, darmite eu. Turcii sunt blestemaţi şi pace".

În timpul Războiului Crimeii, revoluţionarii exilaţi în Bursa şi Constantinopol au primit permisiunea de a locui mai aproape de graniţele ţării. Popa Şapcă a reuşit cu foarte mare greutate să se stabilească în Şumla, de aici trecând noaptea cu barca peste Dunăre pentru a-şi vedea familia din Celei. Abia în anul 1855, părintele a primit acordul domnitorului Barbu Ştirbei pentru a reveni în hotarele ţării.

Trecuseră şapte ani de pribegie, iar părintele, care acum avea 60 de ani, încă nu-şi spusese ultimul cuvânt pentru viaţa Bisericii din Oltenia. Datorită lui Dimitrie Bolintineanu, popa Şapcă ajunge, în noiembrie 1863, administrator la Mănăstirea Hotărani, situată la 12 km de oraşul Caracal. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, Guvernul Cuza a hotărât numirea clericilor români pentru toate egumeniile mănăstirilor din ţară. Astfel, la Cozia a fost chemat destoinicul popa Şapcă, curatorul Mănăstirii Hotărani, fiind numit în locul arhimandritului Ipolit care reuşise într-un timp record de câţiva ani să risipească toată averea obştii. În ultima parte a vieţii sale, părintele Şapcă a îndeplinit funcţia de egumen la Mănăstirea Brâncoveni. A trecut la Domnul la 3 iulie 1876, la vârsta de 81 de ani, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii la care a slujit. Credincioşii de aici i-au păstrat vie memoria şi astăzi, ridicându-i un bust spre veşnică pomenire.

" Izbăveşte şi sloboade pe tot cel ce suferă. Înalţă şi însufleţeşte poporul acesta, care moare, ca să facă să trăiască asupritorii săi."

preotul Radu Şapcă din Celei