Postul, exerciţiul dragostei

Înţelegerea pe care o are orice occidental cu privire la post este puternic legată de ideea de renunţare, de a sacrifica ceva pentru Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă de Răsărit, însă, postul are un înţeles mult mai adanc. Postul nu înseamnă doar a da ceva deoparte ci reprezintă şi obţinerea unor daruri care nu pot fi altfel dobândite, decât prin împlinirea acestui exerciţiu spiritual.

Într-o viziunea legalistă asupra mântuirii se perpetuează ideea că Hristos S-a întrupat pentru a împlini o datorie, a repara o ofensă adusă lui Dumnezeu de omenirea neascultătoare. Jertfa Sa pe cruce satisface această datorie de onoare şi umanitatea reintră în graţia Dumnezeiască. Privit din această perspectivă, postul poate căpăta o simbolistică similară, aceea a unei jertfe personale menite să-L îmbuneze pe Dumnezeu. În concepţia apuseană, această jertfă poate fi orice, începând de la renunţarea la ciocolată până la evitarea televizorului sau a internetului pe durata postului. Problema este că astfel de sacrificii superficiale rămân departe de miezul adevărat al postului. Dumnezeu nu are nevoie de astfel de renunţări frivole, aşa cum nu mai are nevoie nici de jertfele-de-tot ale Vechiului Testament. Prin reducerea postului la nivel de simbol, la o simplă idee de post, toată lucrarea sa curăţitoare a este pervertită în mod grosolan. Postul devine o noţiune teoretică ce poate fi atinsă printr-un act care implică un minimum de efort, acceptat însă pentru că nu postul în sine este important de satisfăcut, ci doar ideea de post. Această reducere intelectuală este încă un simptom al căderii, al firii noastre pervertite, al separării ontologice dintre minte şi inimă. În lumea fantasmagorică pe care o creează mintea saturată de valori seculare, importanţa implicării totale a trupului în post este uitată, pentru că pentru minte doar simbolul contează, nu împlinirea fizică a poruncii. Omul însă nu trăieşte într-o fantasmă a minţii, ci în lumea reală, ca o persoană adevărată: trup şi suflet, fizic şi spiritual. Hristos mântuieşte lumea nu prin simpla răspândire a ideii de mântuire, ci prin însăşi venirea Sa, prin întruparea din Sfânta Fecioară, prin înomenirea sa fără tăgadă. Hristos nu vine ca un duh, ci devine om în carne şi oase, ca noi toţi. Moartea Sa pe cruce nu este doar o poveste moralizatoare, ci momentul definitoriu al unei noi etape în existenţa omenirii. Nu câştigăm nimic prin intelectualizarea seacă a tot ce ne înconjoară, pentru că astfel ajungem să trăim într-o lume iluzorie, lăsând adevărata viaţă să treacă pe lângă noi. În înţelegerea ortodoxă, omul este dureros de conştient că trăieşte într-o lume reală, că posedă o fire căzută şi coruptibilă, că trupul său este supus patimilor care îi afectează starea întregii sale fiinţe. Controlându-şi trupul prin post, întreaga fire a omului se îndreaptă către Dumnezeu pentru că „un trup strunit prin post aduce sufletului libertate, putere, sobrietate, curăţenie şi bună deosebire“ (Sfântul Ignatie Briancianinov). Paradoxal, prin înfometarea trupului întreaga fiinţă omenească se hrăneşte spiritual şi poate „să se ridice la cer, să contemple cele de sus şi să pună cele cereşti mai presus de lucrurile dezmierdate ale vieţii“. (Sfântul Ioan Gură de Aur). Nu putem însă nici scădea postul la o simplă dietă vegetariană. Postul Mare este o perioadă de transformare totală, de metanoia, aşa cum o numesc părinţii greci. Postitorul se străduie nu doar să ţină postul pântecelui, ci încearcă să-şi schimbe total întregul mod de viaţă, redefinind priorităţi, încercând să atingă desăvârşirea în Hristos. Iată ce spune Sf. Vasile cel Mare: „Adevăratul post constă în respingerea răului, în înfrânarea limbii, în oprirea urii, în alungarea poftei, a cuvintelor rele şi a încălcării legămintelor.“ Din această perspectivă putem spune, parafrazând pe Sf. Ioan Gură de Aur, că postul trupului este ospăţul sufletului. Un suflet eliberat de greutatea unui trup preaîndestulat, suflet hrănit cu mana virtuţilor, poate atinge înălţimi spirituale nebănuite, nemaifiind ţinut de patimile care îl leagă de pământ. Un astfel de suflet se poate ruga mai mult, poate ierta mai mult, poate iubi mai mult. Postul devine nu doar o simplă renunţare, ci un exerciţiu al dragostei, după cum şi mântuirea nu este doar un sacrificiu satisfăcător al onoarei dumnezeieşti, ci este cea mai mare dovadă a dragostei pe care Dumnezeu o poartă omenirii.