Poveştile Sfintei Vineri

Pentru bunicii noştri, vinerea era o zi sfântă, pentru că într-o vineri a fost răstignit Domnul Hristos. Cinsteau vinerea ca pe o zi de sărbătoare, nu lucrau, ţineau post şi se rugau mai mult decât în alte zile. Şi cum femeile, covârşite de treburile gospodăriei, mai încălcau interdicţiile, spălând rufe, torcând, ţesând sau măcar gătind, au apărut poveşti şi legende în care se arată că Sfânta Vineri le pedepseşte cu asprime pe cele care îi necinstesc ziua. Iar evlavia pentru Cuvioasa Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei, al cărei nume înseamnă, în greceşte, „vineri“, a întărit şi mai mult credinţa că vinerea este o zi sfântă, ce trebuie respectată.

Multe din poveştile şi credinţele străvechi nu sunt neapărat superstiţii. Dacă eşti atent, poţi observa că alcătuiesc un adevărat îndreptar de viaţă, prin care sunt precizate sărbătorile şi interdicţiile, timpul bun de lucru şi timpul de odihnă. Şi cum copiii iubesc mai mult o poveste interesantă sau înspăimântătoare decât o regulă abstractă, rânduiala vieţii ţărăneşti le-a fost transmisă mai mult prin poveşti, credinţe şi legende. Astăzi, înconjuraţi de maşini care fac treabă în locul nostru, nu ne mai dăm seama cât de mult se muncea în gospodărie până nu demult, când erau copii bunicii voştri. De exemplu, femeile trebuiau să-şi îngrijească gospodăria, să lucreze în grădină, să hrănească animalele, să gătească zilnic şi să coacă pâine, să spele rufele cu leşie, căci nu exista detergent, şi, mai cu seamă, să-i îmbrace pe toţi membrii familiei, cu pânzeturi făcute în gospodărie. Tot femeile se îngrijeau de respectarea posturilor şi sărbătorilor şi îi învăţau pe copii primele rugăciuni şi rânduiala vieţii. Toate acestea consumau foarte mult timp, dar cel mai mult timp îl pierdeau femeile ţesând haine, pături, cearşafuri, ştergare, desagi şi multe altele. Aproape tot anul se ocupau de cânepă, in şi lână. Primăvara semănau cânepa, vara o culegeau, o topeau şi o meliţau, iar toamna şi iarna, după cules, torceau şi ţeseau, croiau şi coseau până noaptea târziu. Şi cum nimeni nu poate munci atât de mult, tradiţia a stabilit şi perioade când torsul şi ţesutul erau interzise, când femeile, vrând-nevrând, trebuiau să se odihnească. Aşa au ajuns, până la noi, poveşti despre Sfânta Vineri, o făptură tare ciudată, ocrotitoare a femeilor şi meşteră în tors şi ţesut, căreia nu-i place ca femeile să toarcă vinerea. Şi se mai fereau femeile de tors marţea, dar asta e altă poveste, pe care v-o spun altă dată. Pe Sfânta Vineri oamenii şi-au închipuit-o ca pe o femeie bătrână, îmbrăcată în alb, semn al sfinţeniei, sau în negru, ca bătrânele smerite şi înţelepte din sat. Spuneau că are în grijă animalele şi păsările sălbatice, pe care le spală şi le hrăneşte. Nu la ea intră slujnică fata moşului din poveste? Se mai crede că le apare bolnavilor în vis, spunându-le cum să se vindece. Îi apără pe călători de greutăţile drumului. Le dă soţi buni fetelor care postesc vinerile şi le ocroteşte pe femeile care îi cinstesc ziua nelucrând. Dar mulţi cred că este aspră cu femeile care gătesc, torc, spală rufe sau cos vinerea, pedepsindu-le cu accidente casnice: ele sau copiii lor se opăresc, se ard sau se îmbolnăvesc dintr-odată. Să vă spun o poveste. Cică odată, doi soţi au fost vineri la câmp şi, la plecare, şi-au uitat pruncul adormit sub o tufă. S-au întors într-un suflet după el şi au găsit o bătrână veghindu-l. I-au mulţumit, dar, când să plece, bătrâna le-a dat o pâine şi le-a poruncit să o rupă. Înăuntru erau resturi de cânepă şi leşie. - Eu sunt Sfânta Vineri, le-a spus. Aceasta este pâinea pe care sunt obligată să o mănânc, plină de zoaie de rufe şi de cânepă, pentru că femeile nu-mi respectă ziua! Nu e drept să mă supăr şi să le pedepsesc pe vinovate? Oamenii au povestit tuturor de întâlnirea cea minunată.