Prea frumos să fie adevărat!

„Ar fi prea frumos să fie adevărat“! Cunoaştem prea bine această sintagmă şi aproape fiecare zi ne oferă argumente care îi confirmă validitatea. Ea exprimă o anumită îndoială faţă de ceea ce viaţa cotidiană ne oferă. Într-o lume a imaginii, a etichetei şi reclamei atotprezente, aproape că ne vine greu să credem că mai există lucruri, oameni sau oportunităţi care să nu ne pretindă ceva într-o formă mai mult sau mai puţin mascată. Sub aparenţa intenţiei exclusive de a ne veni în ajutor, suntem întâmpinaţi la fiecare pas de „oferte“ din ce în ce mai tentante, valabile doar o perioadă scurtă de timp, doar pentru noi, doar pentru a ne fi nouă mai bine. Şi astfel suntem antrenaţi să devenim suspicioşi faţă de orice super-ofertă şi să cântărim cu discernământ orice pare a fi un beneficiu extraordinar în folosul nostru. Privim cu luciditate, de la distanţă, produsele atrăgător ambalate de mijloacele media şi încercăm să vedem dincolo de aparenţe. În felul acesta, învăţăm că pentru a discerne şi a alege ce este bun, orice ofertă din exterior trebuie supusă la proba de foc a îndoielii.

Această paradigmă, a precauţiei preventive, nu se aplică însă în toate situaţiile. Adesea trăim momente când intuim bonomia şi bunele intenţii şi le acceptăm fără nici un fel de reţinere. Nu te întrebi de ce cutare om ţi-a fost aproape într-un moment critic, pentru că nici el nu se întreabă şi nu îţi dă semne că aşteaptă vreo recompensă în schimb. Minunile săvârşite de Mântuitorul asupra suferinzilor de tot felul, menţionate în Evanghelii, stau mărturie cu privire la această intuiţie extraordinară. De asemenea, modul simplu şi franc în care ucenicii Îl urmau pe Iisus ne convinge de faptul că în faţa cuvintelor şi faptelor Sale nu mai era loc de îndoială şi stat pe gânduri. Apostolii Petru şi Andrei şi-au lăsat mrejele, tatăl şi viaţa lor în urmă, Ioan şi Iacov de asemenea, iar apostolul Matei şi-a lăsat ocupaţia sa de funcţionar vamal, doar pentru că Iisus l-a chemat să-L urmeze. Şi Apostolul Toma i-a urmat Mântuitorului fără şovăială atunci când a fost chemat, însă, la un moment dat, a fost pus într-o enormă dificultate. Află că după Înviere, Iisus S-a arătat tuturor apostolilor, adunaţi de frica iudeilor într-un foişor, dar din motive pe care nu le putea înţelegea, lui i s-a refuzat această şansă. Se va fi gândit atunci că spusele femeilor mironosiţe sau ale celorlalţi apostoli nu erau decât nişte iluzii sau nişte încercări facile de „mângâiere“ a ucenicilor răvăşiţi sufleteşte de cele întâmplate. „Ar fi prea frumos să fie adevărat!“ - sintagma atât de des întâlnită în zilele noastre se poate să fi frământat mult timp mintea şi sufletul apostolului Toma: mai întâi prinderea şi judecata, apoi suferinţele, răstignirea şi moartea iar apoi, deodată, Învierea şi arătarea Domnului în faţa ucenicilor? Şi ceea ce era mai important - reîntâlnirea cu Domnul - s-a petrecut în lipsa sa? Pentru apostolul Toma, calea simplă a credinţei în Învierea şi Arătarea lui Iisus părea prea puţin pentru cei trei ani petrecuţi în preajma Învăţătorului. El şi-a oferit viaţa sa urmându-L pe Domnul, asemenea celorlalţi ucenici, iar acum nu se putea mulţumi cu simpla „mângâiere“ oferită de cuvintele fraţilor săi apostoli. Voia să-L întâlnească personal pe Iisus Cel înviat, pentru a se convinge: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.“ (Ioan, 20, 25). Doar o lectură simplistă a fragmentelor evanghelice ne poate conduce la concluzia că Toma ar fi fost mai puţin credincios decât ceilalţi apostoli. El ar putea fi mai degrabă asemănat cu omul modern, pe care viaţa îl învaţă să fie mereu precaut, circumspect şi mereu în gardă faţă de orice veste bună care îi este oferită. Cu greu se lasă convins de astfel de veşti, ci mai degrabă caută dovezi şi mărturii palpabile în sprijinul acestora. Şi probabil că o astfel de atitudine nici nu este de condamnat, atât timp cât omul rămâne un căutător al adevărului. Toma nu s-a îndoit de dragul îndoielii, ci pentru mai multă încredinţare. El nu era un negativist care afişează convingeri înainte de a căuta, ci un suflet însetat de prezenţa Celui care i-a schimbat ireversibil viaţa şi cu Care voia să reintre în comuniune. Ce a văzut Toma la opt zile după prima arătare a Domnului faţă de ucenicii Săi? L-a văzut pe Iisus înviat, al Cărui trup transfigurat a trecut imponderal prin uşile încuiate. Putea oare Toma să devină credincios doar pe baza acestei arătări? Cu siguranţă că dacă ar fi voit, ar fi putut găsi nenumărate motive de îndoială. Credinţa sa însă era adânc înrădăcinată şi se întemeia pe cuvintele şi faptele Mântuitorului Hristos. Îndoiala sa, izvorâtă dintr-o nelinişte căutătoare, s-a finalizat cu întâlnirea, dialogul direct şi invitaţia adresată de Iisus cel înviat de a se convinge şi de a fi credincios. O astfel de precauţie, numită şi discernământ, este inevitabilă într-o lume în care nenumărate „oferte“ sau „veşti bune“ asaltează din toate părţile omul modern. Când el este deopotrivă precaut şi credincios, omul modern tinde să urmeze modelului Sfântului Toma, care, până la urmă, nu a fost respins, ci a avut şansa de a se întâlni cu Iisus cel înviat.