Prelegerea susţinută Patriarhul României, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Eftimie Murgu” din Reşiţa

BUCURIA ÎN VIAŢA CREŞTINULUI

"Bucuraţi-vă pururea întru Domnul, şi iarăşi zic bucuraţi-vă!" (Filipeni 4, 4) Anul acesta, 2010, sărbătorim la nivelul întregii Patriarhii "Anul omagial al Crezului Ortodox", proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în contextul aniversării a 1685 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325). Aniversăm astfel Simbolul de Credinţă Ortodoxă, adică însăşi Credinţa Ortodoxă, mărturisită în decursul istoriei, începând cu Sfinţii Apostoli şi până astăzi, fiind expresia istorică vie a bucuriei fidelităţii neîntrerupte, nedeformate şi neştirbite faţă de adevărul şi plinătatea "credinţei dată sfinţilor, odată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3). Credinţa este arvuna vieţii veşnice. Numai prin dreapta credinţă se dobândeşte mântuirea sau viaţa veşnică, iar dreapta credinţă este legătura vie a omului cu Hristos Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni. În acest sens, Însuşi Hristos-Domnul arată legătura dintre credință și viața veșnică, zicând: "Adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică" (Ioan 6, 47). Sfinţii Apostoli ne învaţă că prin credinţă – ca legătură vie a creştinilor cu Hristos - se dobândeşte încă din viaţa pământească o bucurie negrăită şi preaslăvită, ca pregustare a mântuirii sufletului şi a vieţii veşnice. De pildă, Sfântul Apostol Petru arată creştinilor din timpul său legătura dintre credinţă şi bucurie astfel: "Pe El (Hristos) fără să-L fi văzut Îl iubiţi, întru El, deşi nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre" (I Petru 1, 8-9) Potrivit învăţăturii creştine, roadele adevărurilor de credinţă sunt roadele Duhului Adevărului, ele se văd în viaţa credincioşilor şi constituie criteriile după care se verifică trăirea corectă a dreptei credinţe. Învăţăturile de credinţă exprimă ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi cum trebuie să răspundem noi lui Dumnezeu într-un dialog de iubire. În acest sens, fiecare adevăr de credinţă trăit este un temei pentru bucuria creştină, înţeleasă ca roadă a harului în sufletul omului credincios. Potrivit Sfintei Scripturi şi experienţei sfinţilor, forma cea mai vie de manifestare a credinţei ca viaţă în Hristos şi în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria. Primele cuvinte pe care le-a rostit Hristos Cel înviat către femeile mironosiţe, în ziua Învierii Sale, au fost "bucuraţi-vă!" (Matei 28, 9). Întreg programul spiritual al Fericirilor se încheie cu acest îndemn: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!" (Matei 5, 12). Toată viaţa creştină este îndreptată spre înviere, întrucât este comuniune de iubire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. De aceea, fiecare săptămână din calendarul creştin începe cu duminica, sărbătoare a Învierii și a bucuriei veșnice, iar în cântările de Sfintele Paști se spune că Hristos Cel Înviat este "Bucuria cea veșnică". Bucuria creştină este în mod esenţial simţirea prezenţei iubitoare a lui Hristos Cel Înviat în viaţa omului credincios: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină." (Ioan 15, 9-11). Aşadar, bucuria creştinului este bucuria lui Hristos prezentă în cei care-L iubesc pe El. Iar forma cea mai intensă de cultivare a prezenţei iubirii şi bucuriei lui Hristos în viaţa creştină este rugăciunea. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scoate în evidenţă legătura care există între bucurie şi rugăciune zicând: "Bucuraţi-vă pururea! Rugaţi-vă neîncetat! Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi"(I Tesaloniceni 5, 16-18). Bucuria lui Hristos prezentă în inimile celor care Îl iubesc pe El, chiar dacă aceștia au trecut prin necazuri, se vede mai ales în mărturia Sfinților Apostoli şi a Sfinților Martiri, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel când descrie lucrarea sa misionară: "în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică (...), prin slavă şi cinste, prin defăimare şi laudă, ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind în pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care nu au nimic, dar toate le stăpânesc." (II Corinteni 6, 4-10; vezi şi Romani 8, 35-37). Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în oamenii rugători a inspirat, de asemenea, curajul şi nevoinţele jertfelnice ale mulţimii monahilor, dornici de-a urma lui Hristos, care de-a lungul veacurilor au transformat singurătatea pustiului în comuniune de rugăciune şi sfinţenie, pregustând încă din lumea aceasta bucuria îngerilor, după cum spune troparul cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici: "întru tine, părinte/maică, s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor, pentru aceasta, împreună cu îngerii se bucură, părinte/maică, duhul tău." Bucuria prezenţei iubirii lui Hristos în inima creştinilor a inspirat și filantropia sau dragostea jertfelnică a slujitorilor iubirii lui Hristos faţă de aproapele, a persoanelor care alină suferinţa sau întristarea copiilor orfani, a bolnavilor, a săracilor, a bătrânilor, a văduvelor, a celor fără adăpost, a sinistraţilor și refugiaților, a tuturor acelora pe care nu îi mai iubesc cei ce i-au cunoscut cândva, dar pe care nu-i uită Dumnezeu. Lupta şi bucuria de a–I urma lui Hristos "În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea." (Ioan 16, 23) Mântuitorul Iisus Hristos ne arătă prin cuvintele Sale şi prin viaţa Sa că în lumea noastră, robită de păcat, de patimi egoiste, de duhuri rele şi de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. Ispitele cu care se confruntă Iisus în pustie (cf. Matei 4, 4) şi anume lăcomia materială sau problema economică, obsesia afirmării de sine egoiste sau problema slavei deşarte, patima de a stăpâni lumea materială sau problema politică, aceste ispite numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul "ispitele plăcerii" sunt o constantă a luptei spirituale a creştinului cu duhul acestei lumi pământești, care tinde mereu să se substituie Creatorului şi să devină idol pentru omul necredincios sau neduhonicesc (cf. Romani 1, 23). Abordată în mod egoist, posesiv și pătimaș lumea materială în loc să fie pentru om scară către cer, devine prăpastie a decăderii, sau în loc să fie fereastră către Dumnezeu, devine zid de despărţire între om și Dumnezeu. Însă toate ispitele enumerate mai sus au fost respinse de Mântuitorul Iisus Hristos, Care spune că "nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Cu alte cuvinte, omul nu trebuie să trăiască doar ca fiinţă biologică, deoarece el este în primul rând fiinţă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu, care se hrăneşte din comuniunea sa de viaţă şi iubire cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu, omul poartă, chiar și în biologicul său, aspirația de a trăi veșnic, adică dorul după nemurire, iubire şi fericire veşnică. Hristos-Domnul, deși flămând după 40 zile de post, nu preface piatra în pâine ca să arate doar că El este atotputernic, ci transformă foamea materială în foame de Dumnezeu și de viață veșnică. Ca atare, la Cina cea de Taină El va preface pâinea în trupul Său euharistic (cf. Ioan 6, 64), în hrană cerească, purtătoare de viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 64), pentru a-l ridica pe om de la hrana materială, terestră și trecătoare la iubirea cerească infinită și eternă. Iisus refuză să facă minuni doar pentru a se afirma pe Sine, în izolare şi însingurare egoistă, pentru că numai iubirea smerită este făcătoare de comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii. El nu Se aruncă de pe templu în mod spectaculos, fiindcă prin aceasta nu s-arăta iubire milostivă pentru alţii, ci pasiune sau iubire egoistă de sine. Însă El va coborî tainic la iad pentru a ridica pe oameni din robia morții și a-i aduce în templul iubirii Preasfintei Treimi. Iisus ca om nu se preocupă nicidecum de imaginea Sa exterioară în lume, ci de relaţia Sa interioară sau intimă cu Dumnezeu, care se cultivă prin iubirea rugăciunii smerite. Iisus nu caută slava în izolare egoistă, pentru că adevărata slavă este numai frumuseţea comuniunii de iubire. Iar când Iisus respinge ispita stăpânirii lumii posedate de diavolul, El respinge, de fapt, unitatea lumească impusă, realizată fără libertatea comuniunii de iubire. Iisus nu doreşte să primească de la diavol lumea despărţită de Dumnezeu Creatorul ei. Altfel spus, Iisus nu primeşte daruri de la răpitorul uzurpator, ci numai de la Dumnezeu - Dăruitorul. Când Dumnezeu Creatorul este uitat de om sau înlocuit de idoli născuți din idealuri egoiste, lumea creată de Dumnezeu încetează a mai fi pentru om dar, ofrandă şi euharistie, pentru că omul o folosește ca pe o pradă pe care o posedă în mod pătimaș, iar ea îl robește pe omul împătimit de materia ei. Prin aceasta se arată că adevărata atitudine a omului faţă de lume trebuie să fie relaţia euharistică, de recunoaștere și de recunoștință a prezenţei lui Dumnezeu-Dăruitorul necreat în darurile lumii create de El. Astel se cultivă bucuria darurilor primite și a darurilor oferite, ca expresie a comuniunii de iubire. Dorinţa nesfârşită de putere, de-a stăpâni lumea materială ca și când lumea materială limitată şi trecătoare ar fi ultima și suprema realitate, este de fapt o deturnare a dorinţei omului după iubirea infinită a lui Dumnezeu. Această deturnare este - așa cum spunea Maurice Blondel - căutarea pătimaşă a infinitului în lucrurile finite. Numai folosită în stare comuniune spirituală cu Dumnezeu - Creatorul, lumea creată de El devine limbaj multiplu sau dialog existenţial al omului cu Dumnezeu şi al oamenilor întreolaltă, devine prilej de bucurie duhovnicească. Dacă la începutul activităţii Sale mesianice şi mântuitoare Iisus Hristos ne-a arătat cum a biruit El duhul sau ispitele lumii căzute, respingând lăcomia materială, slava deşartă şi pofta de stăpânire ca atitudini sau relaţii pătimașe ale omului cu lumea, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Iisus biruieşte ispitele durerii sau ale suferinţei, prin care puterile demonice, folosindu-se de patimile omeneşti ca invidia, trădarea, ura şi teama de moarte, încercau să-L determine pe Iisus să cadă din starea de iubire faţă de Dumnezeu și oameni (cf. Matei cap. 26 şi 27; Luca cap. 22 şi 23). Iisus acceptă suferinţa şi moartea, pentru a nu răspunde la ură cu ură, la violenţă cu violenţă şi la răutate cu răutate. Această iubire jertfelnică a Lui mai tare decât păcatul şi teama de moarte este puterea Crucii care conţine în ea însăşi germenele sau puterea anticipată a Învierii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie colosenilor biruinţa lui Hristos asupra puterilor demonice zicând: "dezbrăcând (demascând) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce." (Coloseni 2, 15) Iar în Epistola sa către Filipeni (2, 3-11) acelaşi Sfânt Apostol Pavel arată slava sau frumuseţea iubirii smerite a lui Hristos descoperită prin taina Crucii şi a Învierii Sale: "Iisus S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, Care este mai presus de orice nume: ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată lumea că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl." (Filipeni 2, 8-11) Vedem, așadar, de ce Biserica Ortodoxă cântă în fiecare duminică: "Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea"(Utrenia). Cei ce se nevoiesc în urmarea lui Hristos ştiu că greutatea luptei creştinului în lume este compensată de bucuria biruinţei pe care o aduce harul lui Dumnezeu în cei care iubesc pe Hristos. Tensiunea dintre fragilitatea sau neputinţa firii umane, pe de o parte, şi puterea harului divin lucrător în creştinii luptători, pe de altă parte, este descrisă de Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: "Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi, doborâţi, dar nu nimiciţi, purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru." (II Corinteni 4, 7-10) Viaţa în Hristos – izvor de bucurie duhovnicească Viaţa creştină ca prezenţă harică a lui Hristos în oamenii care răspund iubirii Sale este viaţă în Hristos sau în Duhul Sfânt. Ea a fost descrisă în diferite imagini spirituale complementare atât în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Viaţa creştină este moarte şi înviere împreună cu Hristos prin taina Botezului (Romani 6, 3-10). Este "viaţă ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu" (Coloseni 3, 3-4). Ea este creştere în credinţa şi în iubirea lui Hristos (II Corinteni 10, 15; Coloseni 1, 10; Filipeni 1, 9; I Tesaloniceni 3, 12; Efeseni 4, 11-16). Creştinul este copil sau fiu al lui Dumnezeu, după har (cf. I Ioan 3, 2), care se înnoieşte spiritual după chipul lui Hristos - Întâiul născut din morţi dintr-o mulţime de fraţi (cf. II Corinteni 3, 18; Romani 8, 29) pentru ca astfel creştinul să ajungă la starea cerească a trupului înviat şi preamărit a lui Hristos (cf. I Corinteni 15, 49; Filipeni 3, 21). Esenţial şi fundamental pentru viaţa creştină este relaţia vie şi permanentă de iubire a creştinului faţă de Hristos. Iar forma cea mai intensă şi mai sfinţitoare a acestei legături este rugăciunea. Prin rugăciune ne deschidem prezenţei iubitoare a lui Hristos, prin rugăciune ne hrănim cu harul dumnezeiesc, prin rugăciune creştem în iubirea lui Hristos şi ne întărim din ea, prin rugăciune ne curăţim de păcate şi ne sfinţim, prin rugăciune ne mântuim şi dobândim viaţa veşnică, pentru că rugăciunea este poarta harului şi izvorul iubirii curate. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune că: "iubirea curată se naşte din rugăciune." Părinţii duhovniceşti au numit rugăciunea "plugăria sufletului", în înţelesul de cultivare a relaţiei noastre de viaţă şi iubire cu Dumnezeu; rugăciunea a mai fost numită şi "respiraţia sufletului", "termometrul credinţei", "scară către cer"ş.a. Sfânta Evanghelie după Matei se încheie citând cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos pe care le-a spus ucenicilor Săi înainte de a Se înălţa la cer: "Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor." (Matei 28, 20) Aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt o făgăduinţă, un adevăr care trebuie trăit, adevărul fundamental al Bisericii şi al vieţii fiecărui creştin. Iar făgăduinţa prezenței permanente a lui Hristos în Biserica Sa este confirmată de Liturghia Bisericii lui Hristos. Salutul liturgic ortodox - "Hristos în mijlocul nostru! - Este şi va fi" - confirmă împlinirea făgăduinţei: "Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor." Astfel, viaţa creştină adevărată nu se mulţumeşte doar cu afirmația că Dumnezeu există undeva în cer, ci ea se trăieşte ca gustare sau experienţă vie a prezenţei lui Hristos în cei care-L iubesc pe El; ea este răspuns la invitaţia "gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (Psalm 33, 8). De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai intensă mărturisire a prezenţei iubitoare a lui Hristos în Biserica Sa și izvor de pace și bucurie profundă. Desigur, astăzi, într-o vreme a secularizării, tocmai experienţa prezenţei lui Hristos în viaţa creştinului, necesitatea şi utilitatea rugăciunii devin greu de căutat sau de acceptat. Secularizarea nu este neapărat ateism sau negare a existenţei lui Dumnezeu, ci dificultate de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa proprie şi a societăţii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituală însoţită de o fugă după imagine exterioară. Iar înlocuirea păgubitoare a îmbogăţirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creează omului un vid al însingurării şi o lipsă acută de bucurie şi de pace interioară. Civilizaţia actuală a stresului constant şi a luptei pentru profitul material imediat înlocuieşte din ce în ce mai mult cultura şi civilizaţia rugăciunii şi a ospitalităţii, a păcii interioare şi a comuniunii constante între oameni. De aceea, este necesar să redescoperim puterea rugăciunii ca izvor de pace şi sănătate, de bucurie şi speranţă. Comuniunea cu Hristos sau împărtăşirea din prezenţa Sa iubitoare şi mântuitoare se realizează în moduri şi intensităţi diferite, convergente şi complementare. Iată câteva din ele: 1. Împărtăşirea din prezenţa lui Dumnezeu sau comuniunea cu Dumnezeu se face prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu sau prin citirea Sfintei Scripturi (cf. Fapte 4, 4; Romani 10, 8); "Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20; 15, 25). Cuvântul lui Dumnezeu primit cu credinţă prin ascultare sau lectură se sălăşluieşte în cei care-L primesc şi lucrează cu putere în inimile lor (cf. Luca 4, 4; Ioan 15, 7; Fapte 6, 7), spre binele şi bucuria celor ce Îl primesc. Iată de ce este necesară citirea zilnică a unui text din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinților. Dumnezeu Cuvântul este tainic ascuns în cuvintele Scripturii şi Se oferă ca hrană pentru suflet, ca sens existenţial al vieţii sale, ca lumină şi bucurie a minţii şi a inimii creştinului. 2. Al doilea mod de comuniune cu Dumnezeu şi cel mai frecvent este rugăciunea lui Iisus, adică invocarea numelui lui Iisus în minte şi în inimă. În acest sens, creştinul care se roagă cât mai des coborând mintea în inimă şi zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în el pentru că se face un duh cu Hristos (cf. I Corinteni 6, 17). Într-o lume agitată, cu ochii pe ceas şi pe agendă, rugăciunea mai scurtă şi mai deasă poate deveni o respiraţie spirituală a sufletului, un izvor de pace şi de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Timpul folosit în rugăciune acasă sau la serviciu, în biserică sau pe stradă nu este timp pierdut, ci timp înveşnicit, sfinţit şi aducător de bucurie. Studii recente de medicină arată că omul credincios este mai optimist și mai dispus să ajute pe cei din jurul său. 3. Al treilea mod de împărtăşire din prezenţa iubitoare a lui Hristos este punerea în practică a poruncilor lui Hristos, a poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Hristos-Domnul ne învaţă aceasta: "De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu; şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi locaş vom face la el" (Ioan 14, 23). "Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, precum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui" (Ioan 15, 20). Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) explică acest mod de comuniune cu Hristos astfel: "Cel ce primeşte porunca dumnezeiască şi o împlineşte, primeşte Cuvântul lui Dumnezeu care se află în ea." (Filocalia, vol. 2; vezi şi Arhim. Cleopa Ilie, Urcuş spre Înviere, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p. 285). Aşadar, intrăm în comuniune de iubire cu Hristos şi când ajutăm pe semenii noştri care au nevoie de prezenţa şi de faptele iubirii nostre frăţeşti: copiii orfani, săracii, bolnavii, bătrâni, prizonierii etc., pentru că Hristos este în mod tainic şi smerit prezent în ei (cf. Matei 25, 31-46). În această privinţă, unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii spun că săracii sunt portarii Împărăţiei cerurilor, judecători aspri pentru cei care au fost zgârciţi, şi avocaţi puternici pentru cei care au fost darnici. (Sfântul Grigorie de Nyssa) Astfel, lucrarea social-filantropică sau caritabilă a Bisericii nu are numai o dimensiune etică, ci şi una mistagogică-spirituală, de întâlnire a creștinului milostiv cu Hristos Care-i iubeşte pe săraci şi doreşte să-i ajute prin oameni harnici și darnici. 4. Al patrulea mod de unire cu Hristos şi cel mai deplin este, desigur, Sfânta Euharistie sau Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul lui Hristos: "Cel ce mănâncă Trupul şi Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6, 54), spune Mântuitorul Iisus Hristos. Această Sfântă Taină ne arată că împărtăşirea cu Hristos poartă în ea începutul învierii şi al vieţii veşnice, ca participare a creştinului la iubirea şi slava veşnică a Preasfintei Treimi. Împărtăşirea euharistică în Biserică este precedată de celelalte forme de comuniune spirituală cu Hristos: ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, rugăciuni de mulţumire, de laudă, de cerere adresate lui Dumnezeu, împlinirea poruncii iubirii faţă de aproapele (reconciliere şi milostenie sau fapte de caritate). În concluzie, putem spune că legătura vie cu Hristos-Domnul devine izvor de bucurie, de iubire sfântă, de răbdare, de înţelepciune şi curaj pentru a birui ispitele şi necazurile, putere de a săvârşi fapte bune spre binele familiei, al Bisericii şi al societăţii în care trăim, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Când creştinul pierde bucuria sufletului este semnul că trebuie să intensifice rugăciunea şi să sporească în fapte bune. Astfel, el poate urma mai bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: "Bucurați-vă pururea întru Domnul și iarăși zic bucurați-vă!"(Filipeni 4, 4). † DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române