Preotul Iosif Coriolan Buracu
Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalităţi ale Văii Almăjului şi ale Banatului. Realizările lui se întind în domeniul pastoraţiei, culturii şi promovării idealurilor româneşti. Sunt destul de multe studii şi articole care au prezentat activitatea părintelui Coriolan Buracu şi fără îndoială că altele le vor urma. În cele ce vor decurge voi puncta doar câteva aspecte esenţiale din viaţa acestui mare bărbat şi preot al naţiunii române din Banat, aspecte sprijinite pe unele informaţii găsite în documentele păstrate în casa Boldea din Borlovenii-Vechi şi în memoria colectivă a acestei familii.
Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învăţătorului Pavel Boldea (1842-1917), din Borlovenii-Vechi, care a avut descendenţi direcţi pe: Pavel Boldea (ulterior protopop şi colonel, având o strălucită carieră la Curtea Imperială de Habsburg), pe Grigore, Remus, Călina şi Măriuţa. Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor şi a avut pe Coriolan Iosif, Tudosia şi Elena. În formarea şi educaţia lui Coriolan Buracu, un rol decisiv l-a avut unchiul său, protopopul Pavel Boldea. Protopopul-colonel Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea speselor de şcolarizare pentru nepotul său. Din acea vreme, în casa Boldea din Borlovenii-Vechi se păstrează un schimb de corespondenţă între unchi şi nepot în timpul când acesta din urmă era la şcoală, elev la liceul din Braşov şi apoi la Caransebeş. Rezultă că „unchiul” era foarte scrupulos şi cerea socoteală cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că „nepotul” îi dădea ascultare cu grijă, dar totuşi se comportă în limita vârstei lui tinere şi îşi îngăduia mici zburdălnicii inerente vârstei. Mai rezultă că în vremea şcolii, Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun şi excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională şi cu personalitate. În timpul școlii, Coriolan Buracu a fost un şcolar-problemă pentru autoritățile austro-ungare. Cu ocazia jubileului a 50 de ani de domnie a împăratului Francisc Iosif I a participat cu clasa sa la defilare. Trecând prin faţa împăratului i-a strigat tare în româneşte „Să trăiască!”, fapt care a generat o amplă anchetă poliţienească, anchetarea sa, a rudelor şi a învăţătorilor. Neastâmpărul tânărului Buracu va continua şi după ce va fi admis la Liceul militar de artilerie Wiener-Neustadt. A rezistat doar trei săptămâni, fiind nevoit să părăsească liceul ca urmare a tezei „Ce te-a îndemnat să păşeşti pe cariera militară”. Concret, la întrebările comisiei, Coriolan răspunde că vrea să se facă „ofiţer ca să-i conducă pe români la lupta împotriva ungurilor”. Numai că profesorul care prezida comisia era maior ungur şi a cerut imediat eliminarea sa.
Părintele Coriolan Buracu încearcă să-şi continue studiile la Viena, însă Patriarhul Miron Cristea, pe atunci Episcop al Caransebeşului, îl numeşte paroh la Mehadia. Aici a desfăşurat o activitate prodigioasă şi predominant românească, fapt ce a dat naştere la multe suspiciuni şi a condus la o anchetă şi, în cele din urmă, la arestarea de către jandarmii maghiari, chiar în timpul Liturghiei. La Mehadia, la propunerea şi îndemnul lui a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, unde a funcţionat ca preşedinte şi aproape în acelaşi timp se înfiinţează Garda Naţională subordonată Consiliului Naţional. În cele din urmă primeşte ordin de încorporare şi se prezintă la unitatea militară de care aparţinea, la Panciova, de unde este îndrumat ca preot militar pe frontul rusesc din Galiţia, timp în care se încadrează competent şi eficient, încât comandantul garnizoanei, prin ordin de zi, dispune: „O recunoştinţă lăudabilă preotului Coriolan Buracu pentru devotamentul care l-a însufleţit în epidemia de holeră ce a secerat mulţi din camarazii noştri”.
Tot protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocşi din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiaşi corp în vremea Primului Război Mondial.
În casa Boldea sunt păstrate scrisori trimise vărului său, lt. colonelul Romulus Boldea, la Borloveni, în anii ’50 ai veacului al XX-lea, vremea crâncenă a persecuţiilor comuniste, când cei doi veri au avut parte să treacă prin universul concentraţionist bolşevic.
În scrisorile sale, cele mai multe trimise din Baia Mare şi Bucureşti, din casa copiilor lui care îl adăposteau şi îngrijeau, părintele Coriolan Buracu scria prudent, dar tot cu înflăcărare. Scrisorile lui erau îndemn la nădejde în lucrarea cea bună şi dreaptă a lui Dumnezeu.
În acest context, în cadrul familiei Boldea se povestea cu admiraţie despre felul în care părintele Coriolan, „uica Coriolan”, cum era numit cu dragoste şi respect, a fost ridicat la începutul anilor ‘50 spre a fi trimis la canalul morţii.
Securistul care l-a arestat a avut totuşi un reflex de umanitate şi a întrebat: „Părinte, aţi mai fost arestat?”, şi răspunsul a venit puternic, fără teamă, în maniera Coriolan Buracu: „Oho, de câte ori!”. Iar apoi la canal, pus în echipa morţii, a preoţilor condamnaţi la exterminare, părintele Coriolan Buracu a aflat tăria morală ca pe cei dimpreună cu el să îi încurajeze în fiecare dimineaţă, la începerea sclaviei, cu vorbele: „Sus inimile, fraţi români!”. Dar cea mai emoţionantă amintire păstrată în arhiva Casei Boldea este în legătură cu o carte poştală trimisă de către părintele Coriolan la Borloveni, în august 1954. În acea vreme, colonelul Romulus Boldea era în surghiun, în domiciliu obligatoriu, familia nu credea să vină curând sau în general să mai vină. În cartea poştală trimisă şi primită la începutul lui august 1954, părintele Coriolan scria: „Dragă Romulus, îţi scriu la Borloveni, căci ştiu că vei fi acolo mai înainte de Sfânta Măria Mare. Întotdeauna Maica Domnului a apărat casa noastră şi pe tine te va aduce acasă acuma”. Zece zile mai târziu, în 15 august 1954, Romulus Boldea se întorcea la Borloveni, la casa şi familia lui.
Rememorând aspectele din viaţa lui Coriolan Buracu, putem puncta că a fost preot militar în Primul şi al Doilea Război Mondial, a semnat actul Unirii de la 1918 de la Alba Iulia, a fost primul deţinut politic transilvănean la începutul războiului de întregire şi primul cu care a început urgia comunistă în Făgăraş. Sărac până la sfinţenie şi apostol al Armatei Române, cum l-au numit superiorii, legenda preotului se ţese ca o pânză de vis, peste dealurile Banatului drag răsunând încă baladele închinate popei Buracu.
A adormit în Domnul în anul 1964, în Bucureşti, ulterior fiind reînhumat în curtea bisericii din Prigor, respectându-i-se astfel memoria binecuvântată şi preţuindu-l pentru întreaga sa activitate.
Aceasta este o prezentare sumară a vieţii, mai ales naţionale şi martirice a protopopului Buracu, una dintre marile conştiinţe ale românilor bănăţeni, cel care și-a dedicat viaţa deşteptării neamului şi propăşirii românilor bănăţeni în vremuri grele de robie amară, dar şi în timpul României Mari. Acum mă întreb şi vă întreb, parafrazându-l pe scriitorul Ion Marin Almăjan: Oare astăzi unde sunt marile conştiinţe jertfelnice naţionale şi spirituale? Și oare cine ar trebui să le deştepte, dacă nu noi, preoţii, cei care suntem formatori de identitate şi ar trebui să fim oameni pentru Dumnezeu, dar şi oameni pentru oameni şi pentru istorie? Căci identitatea spirituală a unui popor se măsoară în iubirea şi abnegaţia, jertfa şi biruinţa oamenilor din care el este alcătuit.