Presa românească a vremii

În urmă cu 100 de ani, în data de 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a decis unirea fostului Ducat cu Regatul României, Bucovina devenind astfel cea de-a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă, după Basarabia (27 martie). Atât prăbuşirea Imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar, cât şi Unirea Basarabiei cu România au creat condiţii prielnice pentru afirmarea mişcării naţionale din Bucovina.

Presa vremii a surprins atunci gândurile şi emoţiile profunde care au generat puncte de vedere personale sau colective, cu un mare impact în întreaga societate. Atât Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie, cât şi evenimentele premergătoare lui au fost intens analizate de către gazetari, aceştia primind spaţii ample în paginile ziarelor pentru opinii şi relatări legate de momentul unirii. În acest context, ne vom îndrepta atenţia către două dintre cele mai importante ziare independente ale vremii („Glasul Bucovinei” şi „Viitorul”) şi către un cotidian al Partidului Liberal („Mişcarea”), care vorbeau despre importanţa unirii Bucovinei cu România ca o condiţie sine-qua-non în realizarea României Întregite.

Astfel, în data de 22 octombrie 1918, la Cernăuţi, lua naştere cotidianul independent „Glasul Bucovinei”, cu subtitlul „Organ de propagandă pentru unirea politică a românilor de pretutindeni”, condus de Sextil Puşcariu, filolog şi lingvist. Interesant de menţionat este faptul că autorităţile habsburgice au eliberat autorizaţia de funcţionare a acestuia la două zile după înfiinţarea propriu-zisă, demonstrând deruta acestora în faţa avântului revoluţionar al bucovinenilor.

Fiind difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi în Basarabia, şi confruntându-se cu probleme legate de lipsa hârtiei, ziarul anunţa încă din primul său număr scopul şi aspiraţiile mişcării naţionale a românilor bucovineni aflaţi sub dominaţia austriacă, într-un articol semnat de 14 intelectuali bucovineni: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”. În continuare, în ceea ce priveşte unirea cu Regatul României, în acelaşi articol se consemnează: „Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

La aproape o lună de la acest moment, redacţia unui alt cotidian din Capitală, „Viitorul”, publica în data de 19 noiembrie 1918 un text intitulat „Unirea”. În cadrul articolului se arată că momentul istoric al unirii Bucovinei cu patria-mamă vine „după dureri înăbuşite, după încercări care au zguduit toate temeliile sufletelor noastre, după zile de urgie şi de moarte şi de întuneric înfiorător, sinistru şi pustiu [...]. Căci azi tresar Carpaţii în fălnicia lor, iar freamătul codrilor bătrâni duc din plai în plai cântec de izbândă şi de bucurie”. Spre finalul textului, ziua în care va fi pecetluit actul politic al românilor bucovineni este descrisă ca fiind un moment unic în care „peste întreg neamul românesc se va pogorî Duhul Sfânt al Unirii”.

După nouă zile, în data de 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi s-a întrunit Congresul General al Bucovinei, la care au participat membrii Consiliului Naţional Central Român, delegaţii Consiliului Naţional Polonez, ai Consiliului Naţional German şi reprezentanţi ai comunelor rutene de peste Prut. Ziarul naţional-liberal „Mişcarea”, alături de cotidianul „Glasul Bucovinei”, a dedicat o pagină distinctă Rezoluţiei Congresului General al Bucovinei, care exprima voinţa naţională a locuitorilor din această provincie: „Drept aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Rezoluţia a stârnit un mare entuziasm în sala desfăşurării congresului, pe străzile Cernăuţiului şi, mai apoi, în toată Bucovina. O delegaţie formată din Iancu Flondor, preşedinte al Congresului General care a hotărât Unirea Bucovinei cu România, Ion Nistor, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi, şi Mitropolitul Vladimir de Repta a plecat imediat de la Cernăuţi spre Iaşi, pentru a-i transmite Regelui Ferdinand Actul Unirii Bucovinei cu România.

A doua zi, pe 29 noiembrie 1918, în nr. 14 al apariţiei „Glasul Bucovinei”, sunt publicate trei articole dedicate momentului istoric al unirii. Primul dintre acestea este semnat de Grigorie Cazacliu şi se intitulează „Două zile Mari - 27 Martie şi 15 Noemvrie”, pe care autorul le numeşte, mai apoi, „zile ale dreptăţii” şi „zile de răsplată pentru neamul nostru”, în care Basarabia şi Bucovina s-au unit cu „vechiul trunchi al Moldovei”, după atâţia ani de sclavie şi înstrăinare. Cazacliu încheie textul cu o rugă pentru cei care, în ciuda vitregiei vremurilor, au păstrat vii dorinţa unirii şi datinile străvechi: „Dă, Doamne, ca aceste două zile să fie zile de drept pentru acei cari au suferit şi au suportat toate chinurile şi care totodată au ştiut să-şi păstreze datinele şi obiceiurile strămoşeşti”.

În cel de-al doilea articol, Iancu Flondor, întors de la Iaşi, mulţumeşte Regelui Ferdinand I pentru „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României”, rugându-l, totodată, să primească pământul Bucovinei „sub sceptrul ocrotitor” al Maiestăţii Sale, „reînnodând firul rupt cu sălnicie înainte de un veac şi jumătate ş...ţşi strălucirea Coroanei lui Ştefan”.

„Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei. Împlinirea unui vis de aur” este numele celui de-al treilea text publicat în „Glasul Bucovinei” din 29 noiembrie 1918 şi semnat de istoricul Ion Nistor. Ca şi Cazacliu, Nistor prezintă mai întâi importanţa acestei zile, în care „Bucovina şi-a recăpătat libertatea, rupând lanţurile robiei austriece”, apoi încheie într-o notă de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru aceste clipe înălţătoare: „Cu smerenie ne plecăm capetele înaintea Dumnezeului părinţilor noştri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe înălţătoare şi făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele”.

Aşadar, acest eveniment major din istoria neamului nostru a fost luat în discuţie de gazetarii vremii, care au surprins diferite aspecte politice şi/ sau sociale şi au redactat fie scurte relatări, fie entuziaste texte de opinie referitoare la momentul Unirii. Astăzi, la 100 de ani de la acele momente, prin răsfoirea ziarelor vremii, putem „auzi” primele ecouri jurnalistice ale Marii Uniri, concretizate în declaraţiile celor care au făcut ca acest vis al românilor să devină realitate şi conştientizând, totodată, situaţia complexă în care se afla ţara noastră la început de secol XX.

Referindu-se la rolul presei scrise, Onisifor Ghibu, unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918, spunea că „între paginile lor sunt depuse, ca în nici o altă parte, toate momentele marcante ale istoriei”, ele participând alături de făuritorii lor la marile evenimente care au hotărât soarta naţiunii române.