Primăvara se numără faptele bune

Un articol de: Alexandru Ilie - 07 Aprilie 2017

În miros de ghiocei și zumzet de albine, natura pare că s-a trezit la viață după somnul cel greu și lung al iernii și, grăbită, își pune haină nouă, gătindu-se pentru cea mai mare sărbătoare a creștinilor. Oare noi ne mai pregătim în vreun fel pentru această sărbătoare? Noi, creștinii, retrăim an de an în Biserica noastră toate momentele importante din viața pământească a Mântuitorului Hristos, iar în Postul Mare suntem chemați să Îi fim alături în urcușul greu al Patimilor și Răstignirii Sale, până la bucuria Sfintei Învieri.

Postul este, în fapt, o dovadă a dragostei noastre față de Dumnezeu, dar și una de recunoștință pentru toate binefacerile din viața noastră. Auzim din ce în ce mai mulți oameni care spun „Eu am credința mea în suflet și nu am nevoie să merg la biserică sau să țin post”, însă credința aceasta este goală și seacă. Copilului tău nu îi spui doar „să știi că eu te iubesc”, ci îi și porți de grijă, îi dai de mâncare și veghezi la buna lui creștere. Iubirea noastră față de cineva se măsoară în cât efort depunem pentru persoana respectivă, câtă suferință răbdăm fără să îi reproșăm sau să îi cerem ceva în schimb. Aceasta este dragostea adevărată!
Din învățăturile părinților înduhovniciți aflăm că „omul trebuie să fie jumătate dragoste, jumătate luptă”, pentru că ceea ce obținem gratuit sau ușor nu știm să apreciem și de aceea tot ce este bun și folositor se dobândește cu efort și sudoare în lumea aceasta. La efortul minim al nostru, Dumnezeu nu rămâne niciodată dator și dacă noi facem un pas către Dumnezeu, El va face 100 de pași către noi.

O istorioară spune că un tânăr venea zilnic la ușa unei biserici și fără să intre zicea „Iisuse, sunt eu, Mihai!”. Peste ani, tânărul acesta a suferit un accident grav. Deși de la mijloc în jos se afla în ghips, totuși el era cel care îi înveselea și îi îmbărbăta pe toți ceilalți. Cineva l-a întrebat într-o zi cum poate fi așa optimist, iar acesta a răspuns că nu ar putea fi altfel, pentru că zi de zi la ușa salonului său vine Însuși Mântuitorul care îi spune: „Mihai, sunt eu, Iisus!”.

Să punem începutul cel bun!

Postul cel Mare este un prilej să punem începutul cel bun, gândindu-ne: „De azi voi ierta și voi cere iertare, nu voi mai ține minte răul, nu voi mai bârfi, voi avea mai multă răbdare, voi privi mai mult la cei din jurul meu care au nevoie și nu voi mai trece nepăsător pe lângă o mână întinsă”. Citeam într-o carte că viața e ca un ciob de oglindă în care te poți și tăia, dar te poți și vedea. Cred că așa e și cu postul: o perioadă în care să ne vedem mai bine pe noi înșine, să ne vedem măsura noastră sufletească, pentru că nu ne dăm seama cine suntem cu adevărat până nu încercăm să devenim mai buni.

Postul acesta alimentar este doar un mijloc prin care corpul se mai detoxifică și mintea devine mai limpede și mai ușoară. Adevăratul scop al postului este să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu, să ne rugăm mai mult și să ne mai tăiem din poftele și obiceiurile dăunătoare. Marele poet Grigore Vieru spunea că „lacrima este bucățica de sare care ține nealterată frumusețea omului”. Postul cel Mare este o perioadă prielnică pocăinței și mărturisirii păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Să avem curajul să vărsăm măcar o lacrimă pentru relele săvârșite, să ne pară rău pentru ele sub epitrahilul unui preot (de preferat unul la care spovedania să dureze mai mult de 5 minute).

„Aș vrea să postesc, dar când văd o ciocolată, uit...”

Cu toate că în ziua de astăzi găsim mai multe fructe, legume și produse de post decât în anii trecuți, trebuie să recunoaștem că postim mai greu din cauza stresului care face parte din viața noastră de zi cu zi. Orele din trafic, aglomerația, lumea grăbită și agitată, zgomotul cotidian, faptul că vrem să facem multe lucruri într-un timp scurt, problemele de la serviciu și greutățile vieții, toate acestea ne epuizează și ne fac pe unii dintre noi, din ce în ce mai mulți, să ne găsim alinarea în ciocolată, dulciuri sau în tutun. Vin la preoți din ce în ce mai mulți creștini care le spun: „Părinte, aș vrea și eu să țin post, dar dacă nu mănânc carne, lactate sau dulciuri, nu pot! Îmi zic - gata, de azi țin și eu post -, dar când văd o ciocolată uit și zic că mă apuc de mâine, dar și mâine e aceeași poveste!”. Poate nu o să putem ține tot postul dintr-odată, poate nu vom reuși să ne schimbăm viața radical, dar important este să vrem, să ne străduim, să începem cu puțin și, în acest fel, să facem progrese de la o zi la alta.

Dumnezeu ne vorbește, dar nu Îl auzim în zgomotul lumii de astăzi!

Postul este vremea aceea când trebuie să fim mai tăcuți, să ne bucurăm de puțină liniște, să stăm de vorbă cu noi înșine, și așa vom observa că avem o conștiință prin care Dumnezeu ne vorbește. Andrew Carnegie, un mare filantrop american, este un exemplu în acest sens: acesta, în fiecare seară, timp de o jumătate de oră își analiza faptele, reacțiile și vorbele de peste zi, încercând să înțeleagă unde greșește și cum ar trebui să se schimbe.

Să ne dezlipim de televizor și de calculator măcar o oră pe zi, să deschidem o carte de suflet, să ieșim la aer curat și să intrăm într-o biserică, și astfel Îl vom putea auzi pe Dumnezeu cum ne răspunde la întrebările care ne frământă.

Postul ținut după puterea noastră, dar sincer, încununat de spovedanie și sprijinit de rugăciune, atrage harul lui Dumnezeu asupra noastră, adică puterea aceea interioară de a spune un Nu hotărât ispitelor și tentațiilor de tot felul care pornesc și lucrează în mintea noastră, și un Da tuturor faptelor bune.