Primim de la cititori: „Creştinismul folclorului nostru e o realitate“

Încă de la început, precizăm că nu vom trata subiectul exhaustiv, întrucât scriem într-un spaţiu limitat, corespunzător unui cotidian. De multe ori, ne-am pus întrebarea, de când şi-au acoperit oamenii corpul? Răspunsul îl găsim în Vechiul Testament, în care ni se spune că „Adam şi femeia lui erau goi şi nu se ruşinau“, iar, după ce Eva a muşcat din fructul oprit „li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământ“ (Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, cap. 2, 3, p. 13, 14).

Cum se îmbrăcau strămoşii noştri V. Pârvan în „Getica“, Ed. Meridiane, Bucureşti 1982, arăta că „Relativ bogate sunt ştirile literare cu privire la religia şi organizaţia religioasă getică. În această privinţă, de la Herodot şi până la Iulian Apostolul, Antichitatea e unanimă în a recunoaşte geţilor o adâncă şi sinceră religiozitate“ (op. cit. p. 91). Era cu mult timp înainte de venirea lui Iisus pe pământ, atunci când strămoşii noştri credeau că „Sufletul e nemuritor. Trupul e o piedică pentru sufletul dornic a se bucura de nemurire“ (op. cit. p. 91). Cu toată concepţia înaintată pentru acele vremuri, trupul trebuia îmbrăcat. Din descoperirile arheologice, Monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian, am aflat ţinuta vestimentară, şi nu numai, a trăitorilor pe meleagurile noastre. „Femeile, cita Vasile Pârvan în aceeaşi lucrare, aveau părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate (...), pe cap un fel de testemel, care acoperea părul, înnodat la spate sub un conciu (...), cu o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos (...), bărbaţii purtau o cămaşă peste pantaloni şi erau încinşi cu o curea“. Atât femeile, cât şi bărbaţii purtau în picioare opinci, aflăm din aceeaşi sursă. Haine de lucru şi de sărbătoare Epoca fiind, cu aproximaţie, bronzul mijlociu (1.500 - 1.300 î. Hr), Revista magazin a Muzeului britanic, nr. 28, Londra, 1997, p. 15, prin Stuart Needham, a analizat costumele găsite în mormintele a două femei, una din Alpii Elveţiei, cealaltă de pe Rhine-Main (Germania), concluzionând că îmbrăcămintea corespundea concepţiei de atunci, de a fi bogată şi fastuoasă, când era folosită la anumite ceremonii închinate zeităţilor, fiind înveşmântate cu ele, după ce treceau la cele veşnice. Contemplându-le, gândul ne-a purtat la tehnicile folosite pentru confecţionarea diferitelor piese de port, la pieptănătura şi acoperitoarea de cap, la încălţările, asemănătoare opincilor, purtate de femeile şi bărbaţii noştri. Liviu Petria în „Ainii - aborigenii Japoniei“, Ed. Albatros, Bucureşti 1970, menţiona că aceştia „aveau anumite haine pentru zile de sărbătoare (amip sau imi) şi altele pentru lucru“(op. cit. p. 75). În anul 1994, la Muzeul Mankind, situat în aceeaşi clădire cu Muzeul Britanic, au avut loc anumite evenimente ale Ainilor, printre care şi jocuri, oamenii purtând haine de sărbătoare (foto Rer. Muzeu Britanic, nr 30, 1998; nr 29, 1997). Să ne amintim că şi la noi, la horele din vatra satului, fetele nemăritate îşi etalau cămăşile încreţite la gât, cu mâneci felurit croite, înflorate în culori vii sau mărgele, cu „fuste“, denumite catrinţe, oprege, creţuri, cu brâie sau bârneţe lucrate meşteşugit, ce le subţiau mijlocul. Încălţările erau de cele mai multe ori, indiferent de anotimp, opincile. În zilele de lucru, ţăranii obişnuiau să se îmbrace în materiale ţesute din cânepă bătută cu bumbac, croite larg, pentru a nu-i împiedeca la treabă, strânse, uneori la mijloc; cu izmene din acelaşi amestec de cânepă şi bumbac, femeile purtând cămaşi, de multe ori ornamentate simplu, „fuste“, denumite diferit de la o zona etnografică la alta, cu acoperitoare menită să le ferească de razele soarelui. Opincile sau picioarele goale le întregeau „înfăţişarea“. Purificarea trupului şi a sufletului De sărbători şi duminica, întreaga familie se spăla cu apă curată de izvor sau din fântână, bărbaţii se bărbiereau, îndeplinind prin acest ritual purificarea trupului. Apoi, îşi puneau hainele de sărbătoare îndreptându-se spre biserică, bărbaţii stând grupaţi în dreapta, iar femeile în stânga naosului, ascultând slujba. La sfârşitul predicii, preoţii îi miruiau, le dădeau crucea s-o sărute, vinul şi pâinea sfinţită. Îndepliniseră şi sfinţirea sufletului. Imaginaţi-vă, într-un sfânt lăcaş, precum Mănăstirea Durău (jud. Neamţ), biserica din Brăieşti (jud. Suceava) şi biserica din Tarcău (jud. Neamţ) cum e să descoperi, în naos, scene biblice şi sfinţi înveşmântaţi în straie ţărăneşti, specifice zonei. Frumuseţea chipurilor sfinţilor, venită din interior, este unită cu cea exterioară, prin costume, pictorii umanizând sfinţii, dar şi particularizându-i, prin veşmintele, specifice locului. „Moldovenii ţin la straiele lor“ Celor doritori a afla lucruri interesante în acest domeniu le recomandăm să poposească în biblioteci sau muzee de profil, cum ar fi Muzeul Etnografic al Moldovei, Iaşi, unde vor putea admira piese de port strânse cu migală şi pricepere de muzeograful Emilia Pavel, care a scris şi materiale de referinţă. Aş cita doar „Portul popular din zona Iaşi“, Ed. Meridiane, Bucureşti 1975, şi „Studii de etnologie românească“, Ed. Junimea, Iaşi 1990. E. Pavel sublinia în cea de a doua că Anton Verancsisc, descriind Moldova din timpul domnitorului Petru Rareş, arată că „Spre deosebire de munteni, care au împrumutat unele obiceiuri şi elemente turceşti şi port, moldovenii (...) ţin la straiele lor şi se pedepseşte cu moartea acela care va împrumuta îmbrăcăminte şi alte obiceiuri de la turci“ (op. cit. p. 76). În alt loc, cercetătorul E. Pavel menţiona că „portul popular din secolul al XIX-lea îl putem identifica printre alte izvoare şi după picturile lui Michel Bouquet (1807 - 1888), Charles Doussault, Auguste Raffet, în albumul de stampe al lui Carol Popp de Szatmary, ca şi în alte documente (op. cit. p. 77). Am încercat, cu puţine mijloace, să lămuresc o problemă care n-a fost abordată mult timp. Într-o discuţie cu Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, am aflat că susţine o idee prezentă la unii cercetători, anume aceea că ceea ce numim „costumul popular“ este de fapt costumul de sărbătoare al românului, acelaşi pe întreg cuprinsul ţării, deosebindu-se de la o zonă etnografică la alta prin formă, ornamentică, cromatică, simbolistică. Să conştientizăm cu toţii că sărbătoarea la care se purta costumul respectiv are înţelesul adânc pe care ni l-a descoperit Ovidiu Papadima în studiul „O viziune românească a lumii“, Ed. Fundaţiei Regale, Bucureşti 1942, şi anume „Creştinismul folclorului nostru e o realitate specifică lui - nu una pur teologică ...“