Prin țară, sub limbile de foc ale Cincizecimii
Suntem un popor euharistic și Îl iubim pe Hristos, asta e o realitate indiscutabilă. Dar oare suntem și un neam cincizecimic? Adică realizăm, în egală măsură, importanța Celei de a Treia Persoane a Sfintei Treimi în viața noastră? A Domnului de Viață Făcătorul, care S-a pogorât în formă de limbi (ca) de foc peste capetele Apostolilor? Iată o întrebare la care am găsit răspunsul în timpul unei călătorii recente prin România, care a coincis cu Rusaliile și cu praznicul Sfintei Treimi.
Mai înainte de orice, se naște întrebarea legitimă din perspectivă teologică: de ce nu a fost prezentă și Maica Domnului, alături de Apostoli, la momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste aceștia? Știm că Feciora era adeseori printre ei în momentele de rugăciune colectivă, în clipele de sfat, în ceasurile de întărire. Și, cu toate astea, ea a lipsit de la secvența unică a nașterii Bisericii creștine. Ea, Născătoarea de Dumnezeu, nu a fost de față atunci când Duhul a pogorât putere de Sus în sufletul ucenicilor. Tocmai ea, care primise sămânță divină, tainică, ea care L-a cunoscut pe Duhul Sfânt prin carnea ei, prin pântecele ei, ea care a născut rodul cuprinderii ei integrale, totale, de către Duhul...
Această absență aș pune-o în sarcina iconomiei dumnezeiești: ceea ce a cunoscut Născătoarea atunci, cu 33 de ani în urmă, nu mai putea cunoaște acum. Un asemenea model de împreunare cu Duhul nu mai putea avea loc, în reluare. Apoi, realitatea preoției (cu darul și taina ei!) - care a coborât peste cei 12 Apostoli nu era adresată ei. Era o chestiune strict masculină, în contrapondere cu nașterea minunată a ei; și, lărgind cadrul, cu nașterile de prunci ale tuturor femeilor din lume. Bărbații, preoți fiind, nasc prunci ai Împărăției din apă și din Duh, invocându-L pe Acesta. Numai ei o pot face, exceptând cazurile cu totul speciale.
Mai mult, Maica Domnului avusese parte de puterea și mângâierea Duhului Sfânt pe toată durata vieții ei, prin copilul și mai apoi tânărul care a fost Iisus, rod al însămânțării divine prin Cuvânt. Trup din trupul ei, Sânge din sângele ei - ne va hrăni euharistic de atunci și până în ziua de azi. Maica Domnului a fost intimă cu Duhul de Viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, pogorârea Lui peste făptura ei (și nu în făptura ei, așa cum fusese odinioară) nu își mai avea rostul. Și, ca un ultim argument: Fecioara era deja Maică a Vieții, cu un statut aparte printre muritori, căci dăduse naștere eternității accesibile, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Era deja părtașă creării lumii, a reconfigurării Raiului de după Înviere, a realităților cerești cu care omenirea avea să se confrunte după ridicarea la Ceruri a Mântuitorului.
Am amintit toate aceste lucruri pentru a vedea, în oglindă, care a fost reacția credincioșilor români puși în fața acestor mari praznice la două mii de ani distanță de la consumarea lor. Și ce am constatat? Faptul că oamenii trăiesc prezentul liturgic cu o vivacitate de netăgăduit. Mai mult, trăiesc timpul liturgic etern la modul firesc, ca și cum ar fi timpul prezent al vieții lor finite. Lansați pe catapulta harului din cadrul sfintele slujbe, creștinii viețuiesc în intervalul dintre pământesc și ceresc, dintre acum și cândva, dintre ei și societatea sfinților. Am văzut asta la noua catedrală din Drobeta-Turnu Severin, la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Defileul Dunării, la catedrala din Deva, la mormântul cald de la Prislop, la catedrala din Sibiu (care poartă hramul Sfintei Treimi), la Mănăstirea „Sf. Mc. Filimon” din Vâlcea, stărețită de părintele Valerian. Pe oriunde m-au purtat pașii acestor zile, asta am văzut, la foc continuu: comunități vii, adunate în jurul sfintelor altare, nedezlipiți de preoții lor, în care au încredere. E drept, cei mai mulți erau bine trecuți de prima tinerețe (exceptând prezența la mormântul părintelui Arsenie Boca, unde vedeai adunată toată România, în eșantioane socio- demografice), tinerii încă nu se arată masiv, dar le va veni vremea.
Chiar așa: eu însumi, la 15-20 de ani, unde-mi eram?