Privind doar spre Cer

Monah în marea obşte a Sâmbetei

Arhimandritul Teofil Părăian privea doar spre Cer. Legăturile sale cu lumea erau aproape inexistente. Se născuse fără vedere, dar dobândise la vârsta maturităţii un alt fel de a privi oamenii şi lucrurile. A fost, probabil, un caz singular când o persoană a fost hirotonită fără să vadă cu ochii trupeşti. Mitropoliţii Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală ai Transilvaniei au fost inspiraţi luând hotărârea să-l hirotonească întru ierodiacon şi ieromonah pe tânărul osârduitor care făcuse eforturi uriaşe să studieze Teologia. Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, voievodala ctitorie de la poalele Făgăraşului, a fost o şcoală înaltă la care au ucenicit numeroşi discipoli. La jumătatea veacului al XX-lea, părinţii Arsenie Boca şi Serafim Popescu au creat un adevărat curent de înnoire spirituală. Prezenţa credincioşilor la Sâmbăta era impresionantă. Uneori, mai mult de 1.000 de persoane participau la sfintele slujbe şi ascultau cuvintele duhovnicilor. Câţiva dintre ei îşi amintesc şi acum atmosfera aceea de neuitat care a făcut din Sâmbăta o cetate de apărare a credinţei strămoşeşti pe care tunurile austriece n-au reuşit să o distrugă decât parţial, dar ardelenii au păstrat-o în centrul evlaviei şi al amintirilor de neuitat. Din obştea monahală contemporană părintelui Arsenie Boca, doi monahi au povestit peste ani amănunte semnificative din vremea aceea: Antonie Plămădeală şi Teofil Părăian. În cuvinte scrise ori povestite, ambii au reconstituit perioada de înflorire a mănăstirii brâncoveneşti. Mitropolitul Antonie Plămădeală, ucenic şi al părintelui Arsenie Boca, i-a făcut un reuşit portret în cuvinte cuviosului cinstit atât de mult în Ţara Făgăraşului, iar arhimandritul Teofil Părăian îi pomenea aproape în fiecare conferinţă, predică, evocare etc. pe călugării din această mănăstire. Graţie lor, şi în special părintelui Teofil Părăian, s-au consemnat spusele înţelepte ale părinţilor, precum odinioară ale cuvioşilor deşertului, continuându-se într-o altă manieră opera „Comorile Pustiei“ până în zilele noastre. Duhovnic şi teolog cu putere multă Arhimandritul Teofil Părăian a fost un monah interesant. Foarte rar se întâlneşte o asemenea râvnă, un astfel de devotament. Slujba şi-a făcut-o deplin. Avea cuvânt cu putere multă, dobândise autoritate şi era ascultat cu mare interes. Oameni mulţi auziseră de el, îl citau permanent şi pretutindeni, considerându-l un bun duhovnic. După anul 1990 a ieşit la propovăduire, cutreierând ţara-n lung şi-n lat, la slujbe, conferinţe, întâlniri duhovniceşti. Oamenii se înghesuiau să-l vadă şi să-l audă, sălile se umpleau până la refuz. Cuvânta într-un stil aparte. Dobândise o cultură solidă, cunoştea Sfânta Scriptură şi scrierile filocalice, învăţase versuri multe din care cita cu uşurinţă, cu precădere pe cele ale monahiei Teodosia Zorica Laţcu şi ale lui Vasile Militaru. Dintre Părinţii filocalici, se oprea adeseori la opera Sfinţilor Ioan Scărarul, Isac Sirul şi Ioan Damaschin. Uimea auditoriul citând pasaje întregi din Tezaurul patristic, mărturisind cu fiecare prilej că Părinţii Bisericii i-au fost prieteni apropiaţi încă din tinereţe. Răspundea scurt, la obiect pentru fiecare întrebare ce-i era adresată în vreo împrejurare. Era bucuros, optimist, zâmbea şi dorea, după cum însuşi mărturisea, să înmulţească binele. Când a intrat în mănăstire a simţit că se află într-un „loc de bucurie şi veselie, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, într-un loc unde se face slujbă“. Mai spunea: „Dacă unul singur aici, în mănăstire, poate să fie om de treabă, acela trebuie să fiu eu. Am luat aminte la insuficienţele, la imperfecţiunile unora şi altora, dar am zis: nu mă interesează ce fac alţii, mă interesează doar ceea ce trebuie să fac eu“. Părintele Teofil, monahul bucuriei Foarte puţini ştiu că părintele Teofil Părăian a avut ca naş de călugărie pe ieromonahul Irineu Crăciunaş, călugăr din obştea de la Sâmbăta, care a devenit ulterior episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi a plecat prea devreme, la o vârstă timpurie, către cele veşnice (†1973). Mai mult de 50 de ani, Mănăstirea Sâmbăta a fost pentru părintele Teofil o casă a bucuriei. Ori de câte ori pleca pentru câteva zile în altă parte, simţea că-i lipseşte Liturghia, slujbele ori masa de obşte. Nu putea trăi fără comuniunea fraţilor şi fără credincioşii, fii duhovniceşti ori pelerinii care se îndreptau spre Sâmbăta în special pentru întâlnirea cu el. Renumele său a crescut treptat, mai ales după anul 1990. Înainte de 1989, părintele Ioanichie Bălan îi publicase un interviu în lucrarea „Convorbiri duhovniceşti“, iar „Telegraful Român“ semnala uneori numele părintelui în paginile sale. Mitropolitul Antonie Plămădeală i-a oferit la marile sărbători posibilitatea de a cuvânta mulţimilor şi a fost prezent în marile centre universitare, la evenimente, slujbe, printre tineri şi vârstnici, între oameni importanţi sau de rând, dovedindu-se în toate împrejurările un om luminat. În timpul studiilor seminariale, am fost de câteva ori la Sâmbăta împreună cu părinţii profesori Vasile Irina şi Constantin Cojocaru. L-am întâlnit atunci pentru prima dată pe părintele Teofil, iar după câţiva ani am slujit cu el de multe ori la altarul Mănăstirii Sâmbăta. Liturghisea cu atenţie, avea mişcări precise, dar simţea nevoia unui părinte care să-i fie aproape permanent şi să-l ajute în astfel de împrejurări. Într-un sfert de veac, părintele Teofil a devenit foarte cunoscut în lumea eclezială, dar şi printre oamenii obişnuiţi. Radio şi Televiziunea TRINITAS au afectat mereu spaţii largi intervenţiilor părintelui Teofil, iar unul dintre redactori afirma că părintele răspundea întotdeauna cu bucurie invitaţiei ce i se adresa. Refuza greu pe cineva. Unul dintre ucenicii de la Sâmbăta spunea că-i era greu să nu primească vreun credincios, oricât ar fi fost de ocupat. Aşa a trăit arhimandritul Teofil Părăian. O suferinţă grea l-a pregătit pentru despărţirea dintru cele ale vieţii pământeşti. A venit ceasul în anotimpul când pădurile şi-au schimbat veşmintele, aproape în acelaşi timp cu părinţii Paisie Olaru, Cleopa Ilie ori Arsenie Boca. S-au întâlnit în locul inimii lor, cu slujitorii din veac adormiţi care au iubit Biserica şi pământul românesc. A fost părintele Teofil Părăian un monah al bucuriei, un bun duhovnic, scriitor, excelent vorbitor, un prieten al tinerilor. Un slujitor. Un apostol. Un om interesant şi luminat. A căutat mereu adevărul prin întuneric. A rămas de la el lumina faptelor bune şi a unei vieţi închinate Stăpânului a toate.