Profesorii educă pentru viaţă
Suntem în vârful perioadei când se susțin cele mai multe examene din cursul anului școlar. De curând s-a încheiat evaluarea celor care au terminat gimnaziul, în urmă cu câteva zile a început examenul de bacalaureat al absolvenților de liceu și va urma admiterea la facultăți.
Nu vreau să vorbesc astăzi despre elevi, despre cât au învățat sau nu, despre cât de grele sau ușoare au fost subiectele la o probă sau alta anul acesta. Ci, pentru că acum câteva zile, mai exact pe 30 iunie, a fost Ziua învățătorului, să le acordăm cinstea cuvenită lor, cei prin truda cărora am ajuns astăzi să mergem în viață pe propriile picioare. După Dumnezeu și părinți, profesorii sunt cei fără de care cunoștințele dobândite ar fi rămas tăinuite nouă.
Să scormonim în memorie și în fața ochilor noștri vor apărea, pe rând, învățătoarea sau învățătorul care ne-a învățat să scriem, să citim, să ne comportăm frumos. Și după ei vor veni profesorii, mai ales cei care ne încântau prin modul de a preda. Atunci când la istorie nu-ți mai doreai să se termine ora, sau la matematică, unde știai că pentru doamna profesoară nu există problemă fără rezolvare. Toți îți dădeau acea siguranță că, da, soluția există, că ei dețin cheile cunoașterii și că le oferă acelora care-i ascultă. Desigur, a urma nu era ușor. Exercițiile din culegerile de algebră, problemele chinuitoare de la fizică, tezele din liceu care durau două ore, toate trebuiau rezolvate ca să ajungi să obții nota maximă, iar profesorul tău să fie mândru că ai reușit. Cum am putea să le mulțumim, să le răsplătim celor care ne-au făcut oameni, profesorilor și învățătorilor noștri?
În Antichitate, mulți învățați cereau bani în schimbul împărtășirii cunoștințelor lor. Și nu puțini. Ca să dobândești știință trebuia să ai părinți avuți. Dar nu toți filosofii vechi pretindeau stipendii pentru munca lor. Socrate, Platon, Aristotel și alții nu doar că nu cereau să fie plătiți, dar li se părea de-a dreptul ignobil să pretindă avantaje pecuniare din partea învățăceilor.
De ce? E simplu. Ce rată de schimb poți stabili între cunoaștere și bani, între înțelepciune, educație și o monedă, oricât ar fi ea de strălucitoare? Ce echivalent financiar se poate stabili între modul de a fi învățat să gândești, între împărtășirea adevărului și un sac de aur, de pildă?
Dacă maestrul sau profesorul tău este în mod cert purtătorul și transmițătorul adevărurilor ce îmbogățesc viața, este ființa inspirată de o viziune și vocație ieșite din comun, cum ar putea el la sfârșitul studiilor să-ți prezinte o notă de plată pentru ceea ce ai dobândit de la el?
Răspunsul la toate aceste întrebări este nu. Nu există echivalență în aur pentru cunoaștere, pentru înțelepciune.
„Am prețuit înțelepciunea mai mult decât sănătatea și frumusețea, am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. Împreună cu ea mi-au venit toate bunătățile, căci în mâinile ei sunt bogății nenumărate. Cunoștința este pentru oameni comoară nesfârșită, cei care se folosesc de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de învățătură. Cunoștința este mai frumoasă decât soarele și decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înțelepciunea o întrece. Fiindcă după lumină urmează întunericul nopții, pe când înțelepciunea rămâne nebiruită în fața răutății”, spune împăratul Solomon în Vechiul Testament.
În schimbul acesta, dintre profesor și învățăcel, cel defavorizat este primul. El oferă bogății adevărate, neprețuite, și ce primește în schimb? Mulțumirea noastră, maturizarea noastră corectă, deplină, sunt oare de ajuns? Răspunsul îl veţi da fiecare dintre dumneavoastră.
Închei cu rugămintea adresată la sfârșitul seminarului teologic de unul dintre profesorii mei cei mai buni, Ion Buga, care ne-a spus: „Să nu ne uitați în rugăciunile dimineților voastre!”