Profetul postitor şi rugător

Pomenirea Sfântului Proroc Daniel ne aminteşte cu şapte zile înainte de praznicul Naşterii Domnului Hristos de pregătirea omenirii pentru primirea Celui Care avea să mântuiască pe Adam. Profetul Daniel a primit de la înger vestea sosirii Mântuitorului în vedenie, după o perioadă lungă de post şi rugăciune.

Viaţa prorocului Daniel din Vechiul Testament o cunoaştem din cartea profetică scrisă chiar de el. Fiind în exil printre tinerii chemaţi să facă parte din elita Imperiului Babilonian, Daniel ajunge într-o postură politică foarte importantă, consilier apropiat al mai multor împăraţi, datorită agerimii minţii sale şi a felului în care interpreta evenimentele politice, dar şi visele împăraţilor. Printre evreii ajunşi în Babilon, unii tineri erau încadraţi în şcolile de pe lângă curtea imperială, pentru a învăţa limba, obiceiurile şi istoria noilor puternici ai zilei. Daniel îi convinge pe trei tineri evrei, Anania, Misail şi Azaria, să nu mănânce din cărnurile jertfite idolilor, considerate necurate pentru poporul Israel, și să mănânce doar produse vegetale.

Capitolul 2 al cărţii profetului Daniel îl arată pe acesta spunând ce a visat împăratul Nabucodonosor, dar şi tâlcuirea acelui vis care prezicea prăbuşirea imperiului său. Acest lucru s-a întâmplat însă după ce Daniel le-a cerut prietenilor săi alături de care era lângă curtea imperială să se roage lui Dumnezeu pentru ca să-i descopere tainele nepătrunse ale viitorului babilonian. Dumnezeu ascultă rugăciunea tinerilor şi îl ajută pe Daniel să afle ce însemna visul împăratului. Ulterior, Daniel, om al postului şi rugăciunii, află şi rosteşte şi altor împăraţi babilonieni soarta lor. Atunci când fiul lui Nabucodonosor, împăratul Belşaţar, face un ospăţ cu vasele furate din Templul de la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu a venit în chipul unei mâini care a scris în aer, în faţa celor care benchetuiau, soarta împăratului şi a imperiului pe care îl conducea. Belşaţar este ucis ulterior în luptă, iar ţara, cucerită de perşii conduşi de Darius. Noul împărat îl pedepseşte pe Daniel, care fusese numit conducător al guvernatorilor de regiuni, pentru că îndrăznise să se închine Dumnezeului său. Pentru aceasta a fost aruncat într-o groapă cu lei flămânzi. Daniel, cu ajutorul lui Dumnezeu, potoleşte mânia şi foamea leilor, care nu se ating de el, iar Darius porunceşte să fie scos din groapă şi readus la cinstea dinainte.

Profetul Daniel a fost prin desăvârşire un om al postului şi al rugăciunii. Atunci când se roagă pentru ca Dumnezeu să ierte păcatele poporului său, pentru care a fost distrus Ierusalimul şi oamenii aduşi în exil, primeşte tâlcuire chiar de la îngerul Gavriil despre profeţia lui Ieremia despre cele şaptezeci de săptămâni până la venirea lui Mesia. Apoi Daniel posteşte din nou timp de trei săptămâni şi se roagă, iar Dumnezeu îi trimite o vedenie despre viitor şi sfârşitul lumii, pe care Daniel trebuie s-o scrie, dar care nu poate fi înţeleasă literal, ci doar atunci când se va împlini.

Profetul Daniel are o vedenie despre patru fiare care stăpânesc şi îngrozesc pământul, dar stăpânirea acestora se încheie odată cu aşezarea pe tron a „Celui Vechi de zile” (Daniel 7, 9), înaintea căruia vine „cineva ca Fiul Omului” (Daniel 7, 13) şi care stăpâneşte lumea în veci: „Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7, 14).

Sfântul Chiril al Ierusalimului tâlcuieşte această vedenie ca pe felul în care Fiul lui Dumnezeu Se smereşte şi ia chip omenesc, cu care înaintează până când ajunge la slava lui Dumnezeu Tatăl, de care nu S-a îndepărtat niciodată, iar vedenia lui Daniel este o prevestire a celor două stări ale unuia şi aceluiaşi Mesia: starea smerită şi umilită a întrupării (Fiul Omului) şi slava Dumnezeirii Sale, când va judeca toate.

Astăzi îi pomenim şi pe sfinţii trei tineri, prieteni ai lui Daniel, pe numele lor babiloniene Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care au fost pârâţi regelui Nabucodonosor că nu se închină idolilor din acea ţară. Pentru aceasta ei au fost aruncaţi, ca pedeapsă, într-un cuptor de foc. Prin credinţa lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, cei trei tineri nu au păţit nimic, iar regele s-a încredinţat şi mai mult de fidelitatea lor, oferindu-le dregătorii mai înalte.