Protosinghelul Iosif Iuliu Olariu (1859-1920)
Teolog ortodox răsăritean, om de școală, dascăl de prestigiu, filolog neîntrecut și familiarizat, pe lângă limba germană, cu limba latină medievală și cu limbile greacă, ebraică, maghiară și sârbă, înzestrat cu inteligență și voință de fier, protosinghelul profesor Iosif Iuliu Olariu a muncit
35 de ani publicând studii biblice, patristice, dogmatice, cărți de cult și nu în ultimul rând manuale de teologie, care au format zeci de generații de preoți, stând la temelia pregătirii lor profesionale.
Iosif Iuliu Olariu, fostul titular al Catedrei de studii biblice de la Institutul teologic diecezan din Caransebeș, s-a născut la 6 februarie 1859 în localitatea Măidan (azi Brădișorul de Jos), județul Caraș-Severin. Tatăl său, învățătorul Iosif din Doman, descris ca „o figură marcantă în șirul bravilor noștri învățători”, i-a asigurat o educație aleasă și l-a orientat spre studiu. Iuliu Olariu a urmat cursurile școlii primare în satul natal și pe cele ale Școlii germane din Reșița, iar pe cele secundare la Oravița și Lugoj, unde, la vârsta de 21 de ani, a promovat examenul de maturitate cu `distincție” (eximio modo maturus). Crescut în atmosfera religioasă a familiei, tânărul Iuliu s-a hotărât să urmeze teologia. Astfel, la recomandarea vrednicului ierarh Ioan Popasu, în toamna anului 1880 I. Olariu s-a înscris, ca student bursier, la Facultatea de Teologie din Cernăuți, pe care o va absolvi în anul 1884.
Primul bănățean doctor în teologie
În timpul studiilor s-a remarcat ca un element conștiincios, preocupat de carte, fapt pentru care Mitropolitul Silvestru Morariu Andreevici a trimis tatălui său o scrisoare în care arăta că profesorii institutului îl socotesc pe fiul său „cel dintâiu între toți colegii săi din Bucovina și România”. După susținerea tezei de licență, Episcopul Ioan Popasu i-a acordat o bursă eparhială, spre a se specializa în studiile biblice la renumitele facultăți de teologie din Lipsca (Leipzig) și Erlangen. Înrâurit de limba germană, pe care o cunoștea în nuanțele cele mai subtile - cum scria regretatul profesor Ioan David-Olariu -, a studiat în Germania doar două semestre: în semestrul de toamnă la Leipzig, 23 octombrie 1884 - 17 februarie 1885, și în semestrul de vară la Erlangen, unde a fost înmatriculat la 25 aprilie 1885. Se pare că în vacanța dintre cele două semestre a revenit la Cernăuți și a susținut examenul de doctorat, pe care l-a promovat tot cu ”distincție”, devenind primul bănățean care a obținut doctoratul în teologie. Ipoteza aceasta pare verosimilă, întrucât diploma de doctor în teologie poartă data de 30 martie 1885.
Director al Institutului teologic din Caransebeș
Pentru a cunoaște cât mai bine literatura teologică apuseană, proaspătul doctor în teologie a poposit în două rânduri și la Viena. Întors la Caransebeș, la 3 septembrie 1885 Olariu a fost numit profesor provizoriu la Institutul teologic, fiind promovat profesor definitiv la 21 decembrie 1889. În anul 1886 s-a căsătorit cu Anica Popovici, sora profesorului de muzică Nichi Popovici, însă la un an după căsătorie soția sa a murit. Rămas văduv, profesorul Olariu a fost hirotonit preot, la 1 februarie 1887, iar în mai 1893 a intrat în cinul monahal, primind numele tatălui său, Iosif. Din anul 1888 i s-a încredințat funcția de director al Institutului teologic caransebeșan (un timp a fost director și al Institutului pedagogic diecezan), pe care a deținut-o până la moarte, cu excepția anului școlar 1917-1918, când a funcționat la Arad. După moartea Episcopului Nicolae Popea, I.I. Olariu a candidat pentru scaunul episcopal, însă sinodul extraordinar al eparhiei, întrunit în ședința din 4 octombrie 1908, l-a ales pe arhimandritul dr. Filaret Musta. Fiind susținut de Partidul Național Român, Musta nu a fost confirmat de guvernul maghiar, astfel că au fost organizate noi alegeri la 12 iulie 1909, câștigate tot de candidatul susținut de Partida națională, dr. Iosif Traian Badescu. Și de data aceasta guvernul maghiar a refuzat confirmarea, fapt pentru care a fost convocată a treia adunare a sinodului eparhial electiv, pe data de 4 decembrie 1909. Acum, Iosif Olariu a avut contracandidat pe dr. Elie Miron Cristea, care a și câștigat alegerile și a fost instalat în scaunul episcopal din Caransebeș, în Duminica Tomii din anul 1910. Sub arhipăstorirea lui Miron Cristea, Olariu a fost, vreme de 10 ani, redactorul `Foii Diecezane”, pe care a redactat-o ca un adevărat profesionist. Calitatea articolelor publicate a fost ireproșabilă, cititorii având la îndemână știri proaspete din toată lumea creștină. Neavând șansa de a ajunge episcop, Iosif I. Olariu a rămas mai departe la catedra pentru care s-a pregătit și pe care a îndrăgit-o atât de mult, predând aproape toate disciplinele înscrise în programa analitică a institutului: Introducerea în Biblie, Exegeza, Explicarea Bibliei și Teologia dogmatică, iar la Institutul pedagogic, limba germană. Totodată, s-a ocupat de redactarea `Anuarului Institutului teologic-pedagogic” și a fost redactor al `Foii Diecezane” (1908-1917), în coloanele cărora a publicat numeroase studii, eseuri, note tipiconale ș.a.
Un erudit teolog
Munca de pionierat desfășurată de acest teolog bănățean, îndeosebi în domeniul studiilor biblice, a fost apreciată de renumiți profesori de teologie, ca: Vasile Gheorghiu, Dumitru Cioloca, Petru Barbu, Nicolae Colan, Petru Rezuș, Grigorie Marcu, Vasile Mihoc și Ioan David. În ordine cronologică, prima lucrare întocmită de Olariu și tipărită - ca și următoarele - în Tipografia Diecezană din Caransebeș este `Introducerea în cărțile sfinte ale Testamentului Vechi și Nou”, în editare proprie, apărută în 3 ediții: 1891, 1903, 1912, ultima cu binecuvântarea Episcopului Elie Miron Cristea. La numai un an după aceasta vede lumina tiparului `Scrierile părinților apostolici”, Caransebeș, 1892, 160 pagini, pe care a tradus-o după o ediție de prestigiu a textului original. Urmează, apoi, `Manualul exegetic la Sfânta Scriptură a Testamentului Nou”, patru volume, Caransebeș: 1894, 1897, 1910 și 1913. Această lucrare masivă (peste 2.000 de pagini) cuprinde o `exegeză prețioasă” la cea mai mare parte a cărților Noului Testament, exceptând Faptele Apostolilor, Epistolele sobornicești și Apocalipsa. În anul 1901 a publicat o lucrare de exegeză a Vechiului Testament: `Explicarea psalmilor din Orologiu (Ceaslov)”. Masivele și valoroase lucrări publicate în domeniul biblic și patristic nu l-au împiedicat pe I.I. Olariu să-și îndrepte atenția și spre alte ramuri ale teologiei. Astfel, el a publicat `Manualul de Teologie Dogmatică Ortodoxă”, în două ediții: 1907 (812 pagini) și 1916 (349 pagini), în care expune în mod sistematic într-o limbă clară științifică adevărurile credinței creștine, aducând dovezile descoperirii dumnezeiești din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”. În vara anului 1920, protosinghelul Iosif Iuliu Olariu s-a îmbolnăvit. De aceea s-a retras un timp la Mănăstirea Hodoș-Bodrog. Din toamnă, deși nu era pe deplin vindecat, și-a reluat activitatea la catedră și la cârma Institutului teologic. Boala a continuat să se agraveze, obligându-l să ceară un concediu de două luni. Deși bolnav și în vârstă de 61 de ani, venea totuși aproape în fiecare zi până la Institutul teologic. Restul timpului îl petrecea singur în camera sa, resemnându-se cu lectura teologică și suferind, cu răbdare, slăbiciunile trupului. La 6 decembrie 1920, profesorii Vasile Loichiță, Dumitru Cioloca și doi studenți teologi l-au găsit mort în camera sa. Înmormântarea a avut loc în ziua de 8 decembrie 1920, în prezența Episcopului Traian Bădescu, a Arhiereului Filaret Musta, a profesorilor de la cele două institute, a autorităților civile și militare, preoților, elevilor și a unui număr mare de credincioși. În cei 35 de ani cât a activat la Caran-sebeș, din care 33 sub `asprul și intolerantul regim unguresc”, profesorul Olariu a dat Bisericii și neamului preoți și învățători foarte bine pregătiți pe care i-a educat în spirit național. Dintre elevii săi au ieșit luptători curajoși pentru idealul național, care, la 1 Decembrie 1918, au contribuit la făurirea statului național unitar român.