Psihologia doliului

Ca oameni, avem tendinţa de a crea puternice legături cu mediul înconjurător şi de a ne ataşa de ceilalţi. Când aceste legături sunt distruse, de exemplu de către moarte, au loc puternice reacţii emoţionale. După o pierdere de acest fel, o persoană trebuie să îndeplinească anumite cerinţe pentru a încheia procesul doliului. Acestea includ acceptarea pierderii, simţirea şi trăirea cu sentimentul fizic şi emoţional de durere, adaptarea la viaţa fără persoana dragă şi separarea emoţională de aceasta.

Dimensiune a psihologiei umane, doliul este o expresie universală a durerii produse în urma unei pierderi. Deşi se referă în special la moartea unei persoane apropiate, sentimentul de doliul poate apărea şi în cazul altor tipuri de pierderi (a sănătăţii proprii sau a persoanei dragi, sfârşitul unei relaţii importante, divorţ etc). Mâhnirea este un răspuns normal la o pierdere. Începe cu recunoaşterea pierderii şi continuă până când persoana acceptă acea pierdere. Răspunsurile oamenilor faţă de durere vor varia în funcţie de circumstanţele morţii. De exemplu, dacă persoana care a murit a suferit de o boală cronică, moartea era aşteptată. Sfârşitul suferinţei persoanei poate fi resimţit ca o uşurare. Însă, dacă moartea a fost accidentală sau violentă, este nevoie de mai mult timp pentru a se ajunge la stadiul acceptării. Doliul a fost considerat sentiment şi studiat ca atare abia din secolul al XIX-lea. Persoana îndoliată are senzaţia că a pierdut o parte din sine însăşi şi că, de acum încolo, nu va mai putea fi fericită; se confruntă cu sentimente de tristeţe, depresie, insomnie, coşmaruri, ruminaţie, neputinţa de a se mai bucura la evenimentele din viaţă, retragere din societate, şi purtare de haine de culoare închisă. Stadiile doliului Deşi fiecare persoană reacţionează şi se manifestă diferit faţă de durere şi suferinţă, totuşi psihologii au evidenţiat un pattern comun al trăirilor doliului. Acest proces a fost împărţit de cei mai mulţi psihologi în patru faze, începând cu cea de şoc, o stare iniţială ce durează 10-14 zile (apărută, de regulă, pe fondul unei morţi neaşteptate). Uneori, are loc o lipsă a reacţiei emoţionale şi un sentiment de irealitate de la câteva ore la câteva zile. În acest stadiu, persoana îndoliată nu acceptă în întregime ideea că a avut loc moartea celui drag. După acest şoc urmează o perioadă de profundă tristeţe, iar persoana îndoliată are tendinţa de a reduce contactele sociale. Aceasta se simte tristă, abătută, plânge, doarme prost şi-şi pierde apetitul, întâmpină o nelinişte motorie şi dificultate în concentrare şi evocare. Urmează apoi stadiul mâniei şi al învinuirii, când persoana pare să protesteze faţă de moartea neaşteptată. Mânia, furia poate fi direcţionată către doctori sau asistente, către Dumnezeu, către ceilalţi dragi, către sine sau chiar către persoana decedată. Gânduri precum „Ar fi trebuit să...“, „Aş fi putut să...“ sau „Îmi doresc să fi...“ sunt adesea obişnuite. Fiecare tip de pierdere semnifică faptul că am avut ceva ce ni s-a luat. Durerea poate fi trăită ca o reacţie mentală (mânie, vină, anxietate, tristeţe, disperare), fizică (tulburări de somn, schimbări ale apetitului, probleme fizice, îmbolnăviri), socială sau emoţională. În cursul perioadei de un an, durerea scade în intensitate şi persoana revine la normal, atinge stadiul de adaptare sau resemnare. Persoanele cu puternice convingeri religioase recurg, de regulă, la credinţa lor, nu doar pentru consolare emoţională, dar şi pentru o explicaţie rapidă şi utilă pentru motivul morţii sau al pierderii. Un studiu din luna iunie 2008 sugerează că, în mod paradoxal, mâhnirea cronicizată activează anumite zone ale plăcerii din creier, ajutând la tratarea sentimentului de doliu. Când cei dragi sunt în viaţă, primim o satisfacţie recompensatoare la vederea acestora sau a lucrurilor ce ne amintesc de ei. După ce aceste persoane mor, cei care se adaptează pierderii se opresc din a mai primi această recompensă neuronală. Păstrarea amintirilor, transformarea lor în ceva intim, sufletesc, pe termen lung, contribuie la scăderea durerii sufleteşti resimţite de persoana îndoliată. Doliul copiilor şi stadiile dezvoltării Cu toţii, ca adulţi, am trecut printr-un eveniment traumatizant, dureros, al pierderii, şi pe fundalul tristeţii inerente stării de doliu apar manifestările descrise mai sus. Cum fac faţă însă copiii unui astfel de eveniment? Au aceştia formată întreaga gamă de sentimente pentru a simţi cele întâmplate şi mai ales înţeleg ce se întâmplă în momentul respectiv, percep conceptul de pierdere şi moarte? În trecut, copiii erau văzuţi ca adulţi în miniatură şi se aştepta de la aceştia să se comporte precum adulţii. Astăzi, însă, unii psihologi afirmă că durerea şi mâhnirea unui copil durează mai mult ca cea a unui adult. Acest lucru ar putea fi explicat de faptul că capacitatea unui copil de a resimţi emoţii intense este limitată. Din moment ce doliul este un proces ce continuă de-a lungul vieţii, copilul se va gândi la pierdere în mod repetat, în special în momentele importante ale vieţii, precum terminarea şcolii, plecarea într-o excursie, căsătoria sau naşterea propriului copil. Copiii nu îşi vor arăta sentimentele la fel de deschis ca adulţii; nu se vor retrage, nici nu vor insista asupra persoanei pierdute, dar, în schimb, se vor ascunde în spatele activităţilor (jocuri). Adesea, familia crede că aceştia fie nu înţelege cu adevărat ce s-a întâmplat, fie a trecut cu uşurinţă peste moarte sau pierdere. Conform unor studii realizate de Institutul „National Cancer“ în 2008, nici una dintre ipoteze nu ar fi adevărată, mintea copiilor protejându-i de ceea ce este prea puternic pentru ei. Perioadele de doliu sunt mai scurte pentru copii fiindcă ei nu pot percepe gândurile şi sentimentele lor precum adulţii. De asemenea, întâmpină greutăţi în exprimarea sentimentelor în cuvinte. În schimb, comportamentul vorbeşte în numele copilului: sentimente puternice de furie şi frică de abandon sau moarte. Copiii fac adesea jocuri ce implică moartea ca o modalitate de a-şi rezolva sentimentele şi anxietatea. Aceste jocuri sunt familiare copiilor şi oferă oportunităţi sigure de exprimare a sentimentelor. Copiii din diferite stadii de dezvoltare au diferite accepţiuni ale morţii şi a evenimentelor legate de aceasta. Copiii foarte mici nu recunosc moartea, dar sentimentele de pierdere şi separare fac parte din dezvoltarea conştientizării morţii. Copiii separaţi de mamele lor sunt adesea apatici, nu răspund la zâmbet sau gângurit, dorm mai puţin, sunt mai puţin activi şi suferă de schimbări fizice (cântăresc mai puţin). Copiii cu vârste cuprinse între 6-9 ani sunt, în general, curioşi despre moarte şi pun întrebări cu privire la ce se întâmplă cu trupul cuiva când acesta moare. Moartea e văzută ca o persoană sau spirit separat de persoana ce era vie, adesea sub forma unui schelet, unor fantome, sau sub forma îngerului morţii sau omului negru. Ar putea vedea moartea ca fiind decisivă şi înfricoşătoare, dar ea se produce la oamenii bătrâni, şi nu lor înşişi. Abia la 12 ani moartea e văzută ca finală şi se poate întâmpla oricui. Copiii „îndoliaţi“ pot avea probleme la învăţare, pot dezvolta comportamente antisociale sau agresive, se pot retrage de ceilalţi sau, dimpotrivă, foarte ataşaţi. Pentru a ajuta copiii să facă faţă mai bine perioadei doliului, se recomandă evitarea folosirii expresiilor „a dispărut“, „l-am pierdut“, acestea putând alarma sau produce confuzie copilului. Fiecărui copil trebuie spus adevărul, folosind atâtea detalii câte poate înţelege pentru vârsta lui. De asemenea, e bine ca aceştia să fie incluşi în pregătirile înmormântării. Moartea, mutare la Domnul vieţii Toate aceste date strict psihologice sunt relevante şi din perspectivă creştină, întrucât ele arată că omul, şi chiar şi copiii, trebuie să participe la întreaga ceremonie de despărţire de cel adormit. Mai mult decât atât, rezultatele studiilor sugerează că amintirile frumoase pe care le păstrăm în legătură cu cei dragi de care ne-am despărţit ne îndulcesc amarul pierderii lor. Din perspectivă creştină, însă, mângâierea cea mai mare în situaţia grea a morţii cuiva drag este credinţa că cel adormit nu a trecut în nefiinţă, şi nici nu a dispărut pentru totdeauna, ci s-a mutat la Domnul vieţii. Mângâierea cea mai mare vine, până la urmă, din credinţa că Dumnezeu, biruitorul morţii şi izvorul vieţii veşnice, prin mila Lui nemăsurată, va însoţi pe cel drag nouă în drumul trecerii lui din lumea aceasta şi îi va da odihnă „în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea“. În Hristos, Domnul Vieţii, creştinii păstrează şi comuniunea reală cu cei adormiţi, până la învierea cea de obşte.