Punctul în pictura lui Horea Paștina

M-am apropiat de pictura lui Horea Paștina de o manieră subiectivă. Aș spune că l-am descoperit mai întâi ca prieten și, foarte important pentru mine, ca exemplu. Îmi dădeam seama, intuiam că nu aveam cum să-i spun că-l văd ca exemplu. L-aș fi încurcat. I-ar fi fost greu să se gândească la o asemenea alternativă. Horea era, și este în continuare, un realist, prezent și activ în spațiul său spiritual. Dar realismul său este smerit, este din instinct, din felul cum se comportă, din sinceritate. Așa că nu i-am spus niciodată nimic, am ținut totul pentru mine, n-a știut că-l înțelegeam ca ideal. Am început să ne vedem foarte des doar cu câteva săptămâni înainte de plecarea mea definitivă din România. El a fost ultima mea prietenie bu­cureșteană. M-am gândit mult, în anii care au urmat, la acest lucru. Mi-am dat seama că prietenia lui este dintre cele rare, pe care le gă­sești greu, și pe care, în mod normal, le păzești și le păstrezi proporțional cu fabuloasa lor semnificație și importanță. Nu aveam cum să păstrez prietenia lui. Nu erau mări, erau doar țări între noi, dar grani­țele acestora erau redutabile și intangibile. În acea scurtă prietenie din tinerețea noastră mi-a arătat ce picta. Eram, împreună cu mama, pentru prima dată în locuința din strada Paleologu. Ne-a plăcut ce ne-a arătat, ne-a plăcut chiar mult. Deși încă ștergea mult, începea și reîncepea. Se căuta ca artist. Apoi am plecat, s-a încheiat. Nu ne-am văzut câteva ­decenii.

Într-o duminică, nu cu mulți ani în urmă, la intrarea în biserica din strada Negustori, Horea m-a oprit, întrebându-mă ceva în șoaptă. Nu aud bine, eram și surprins, recunosc că nu am înțeles imediat cât de importantă era pentru el întrebarea pe care mi-o punea. M-a întrebat despre „piatra din capul unghiului“. Un simbol devenise pentru el fundamental, și, am înțeles mai apoi, acest simbol s-a transformat într-o adevărată mărturisire artistică. Mai mult, mărturisirea crește în convingere, pe care de atunci o dezvoltă perseverent, dar nefiind ceea ce noi am numi profan o fixație. „Piatra din capul unghiului” este fundamentul unei construcții spirituale, indiscutabil motivată prin credința în Dumnezeu. De aici, asemenea părinților filocalici pe care Horea îi cunoaște și îi iubește exemplar, simbolul ales devine prima treaptă, granitul din care el își construiește vocația artistică, suind către o esență doar aparent simplificatoare, pe care avem datoria să o înțelegem așa cum o face și pictorul. Culoarea albă, punctul, toată construcția ce se dezvoltă din primul simbol pomenit mai sus, se percepe vizual ușor. Percepția optică, prima impresie, se înțelege ca fiind poarta de intrare către taina cre­dinței lui Horea. Intuim, se intră greu în această lume sfântă unde Horea urcă treaptă cu treaptă, șovăind doar atunci când în smerenie, prin rugăciune, încearcă a se încredința că urcușul are binecuvântarea Domnului.

Citind Psalmul 117, m-am oprit, aș zice instinctiv, la versetele 22-23: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este în ochii noștri“. M-am oprit pentru că simțeam povara super­ficialității, a nebăgării în seamă, a ceea ce este fundamental și las neobservat, ratând ocazii și chemarea Domnului să văd minunăția darurilor Sale. În același timp, noi lăsăm și oamenii să treacă pe lângă noi, uitând că cei din urmă vor fi cei dintâi, obosind când îi auzim pe cei care ne vor binele și ținându-ne scai de ceilalți, cei care nu ne bagă în seamă. Aș spune însă că doar citind avertismentul psalmistului, nu suntem vindecați de nepăsare. Dar măcar știm cum ne înșelăm, așa s-au înșelat și zidarii, iar greșeala e povara noastră. Din fericire, Dumnezeu zidește și ne zidește, învățându-ne cum să ieșim din dilemă, chiar dacă greșim. Da, citesc în psalm, piatra este „mi­nu­năția de care se bucură ochii noștri”. Totuși, mi-era greu să o așez, chiar vorbind cu Horea, într-o formă vizuală. O piatră are o formă concretă. Iar concretul este creat, primit de la Domnul, cu margini și contur. Mi-am dat seama că la Efeseni 2, 20-22 stă scris: „Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos.  Întru El, orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un lăcaș sfânt în Domnul. În care voi împreună sunteți zidiți, sper a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh”. Voia Domnului a făcut ca ceea ce odată părea neimportant în ochii oamenilor să devină de neînlocuit, privit cu ochii minții. Piatra, ce ne este cunoscută cu ascu­țișul și asprimea ei, devine, prin voia Lui, temelia mântuirii și viața veșnică. Noi nici nu o băgaserăm în seamă. Horea Paștina ne cere să luăm aminte, să fim atenți. Așa el devine iconar, în felul său, fără a se supune normelor cunoscute, găsind ceva nou, dar la fel de folositor celui ce dorește să fie aproape de adevăr. El compune o filocalie pictată, neașteptată, dar la fel de folositoare celui care se ostenește și vrea să-l însoțească pe pictor în urcușul lui duhovnicesc.  Fiindcă Albul, culoarea sa preferată, este suișul pe care Horea și-l asumă. Prin contrast, cunoscând culorile generoase ale tablourilor sale din trecut, recunoaș­tem dorința lui Horea de a mări intensitatea simbolului. Albul lui descrie nevinovăția, necesitatea de a fi curat, ca singură posibilitate de a înțelege mai departe. Mă întrebam ce poate să însemne un singur punct, simbolul minimal la care a ajuns pictorul. Punctul, ne explică Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae în comentariul său la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, face din piatra din capul unghiului centrul, locul unde, și în care, se unesc toate liniile universului. Adică principiul unirii între lume și om. Acolo este Iisus Hristos.

Îți mulțumesc, Horea, că ai avut curajul să traduci teologia și învăță­tura patristică în ceea ce pictezi. Te înțeleg ca un curajos al artei ta­le, vrând să ne arăți mult prin pu­țin. Explici esențialul așa cum este el, simplu, nesofisticat, curat și binecuvântat. Și gândindu-mă la tine ca exemplu, am înțeles acum, ești mai mult decât atât. Ești Filocalia trăită.