Raiul cu o singură aripă

În viziunea lui Kusturica, inocenţii, asemeni înţelepţilor, menestrelilor şi eroilor din basme, cunosc "limba păsărilor" şi a îngerilor. Perhan e nedespărţit de curcanul său alb, pe care îl farmecă privindu-l în ochi şi repetând vorba magică: "Pasăre înaripată şi iubită!"; pasărea iubită îl urmează la şcoală, la cinema, la întâlnirile de dragoste şi la nunta mistică cu Azra, pentru a fi, în final, tăiată şi devorată de năstruşnicul şi înfometatul Mezdran - efect tragicomic, care distanţează păsările kusturiciene de cele ale lui Tarkovski, de pildă; ele slujesc aceeaşi simbolistică, dar modul de raportare la simbol e diferit la cei doi autori. Axel (din "Arizona Dream") citeşte în sufletul peştilor, care este mult mai adânc ca al oamenilor, întrucât este cu totul contemplativ: "Peştele nu gândeşte, întrucât ştie totul". Singura prietenie neîntinată de trădare din Underground rămâne cea dintre naivul Ivan, îngrijitorul grădinii zoologice, al doilea sărac cu duhul din film, şi maimuţa Soni, care se înţeleg perfect, chiar şi după ce toate celelalte prietenii din film se destramă.

În Underground, când oamenii se decimează între ei, doar animalele reacţionează. Ce poate fi mai înduioşător decât un cimpanzeu pierdut într-un mare oraş devastat de război, căutându-şi stăpânul? Ce poate fi mai debusolant şi înduioşător decât un cortegiu de suflete simple evadate din rezervaţia sau "provincia" lor: un elefant panicat şi un tigru rănit, câteva gâşte zburlite de bombe şi o prostituată de cartier, goală, fugită în pripă (înţelegând cu toţii la fel de mult din misterele războiului mondial), surprinşi într-o ogradă patriarhală de mahala, ruinată de bombardament? Un "rai" spulberat dintr-o veche Iugoslavie, o magistrală parabolă a morţii bătrânei Europe, a globalizării şi a haosului generat de aceasta, într-un film în care profeţiile se ţin lanţ. Puritatea şi simplitatea duhului ne pun în contact cu fiinţele inocente: cu îngerii şi cu animalele. Ea este - ne spun Francisc de Assisi, fericitul predicator al păsărilor, Serghie din Radonej, stareţul vorbitor cu fiarele pădurii şi alţi sfinţi din calendare sau ştiuţi numai de Dumnezeu - un semn al aleşilor Raiului. Unchiul Sweetie din Arizona Dream, visătorul negustor de maşini demodate moare în ambulanţă, în braţele nepotului său, visând că aşază maşini una peste alta, în lungul drum către Lună; ambulanţa se saltă literalmente de pe şosea, ridicându-se spre o lună galbenă desenată în fundalul cadrului, în timp ce coloana sonoră este inundată, până la beatitudine, de un cântec sârbesc de sărbătoare, o corală reunind o multitudine de voci, sugerând prin polifonie o horă cu rezonanţe balcanic-arhaice. Cu siguranţă, mediocrul arivist Sweetie nu visase niciodată la aşa ceva, dar chiar şi un burtă-verde, un "ultim dinozaur mirosind a colonie ieftină" merită, măcar la moarte, un bocet pe cinste - sugerează cu generozitate regizorul -, va participa şi el la Marea Sărbătoare, pentru simplul fapt că a avut obstinaţia să viseze, fie şi platitudini... Un alt motiv de sugerare a apartenenţei la o lume a harului este invaliditatea trupească, metonimie a sărăciei duhului, tratată fără patetism, chiar cu un anumit umor stenic, reabilitant, care îl reaşază pe cel prejudiciat în rândul normalităţii. Ca şi la Tarkovski (în Călăuza), frustrarea fizică asumată smerenit, fărâmă de mucenicie perpetuă, e o cheie de taină a fericirilor evanghelice - simbolismul ei este înţeles diametral opus în culturile de iradiaţie protestantă (inclusiv în cinema), în care piticii şi invalizii înfricoşează - semne ale Infernului. Perhan dansează ţinând-o în braţe pe sora sa şchioapă, tăcuta Danira (al cărei profil şi nemişcare aduc atât de bine cu iconicitatea Martîşkăi, fetiţa şchioapă a Călăuzei). Perhan însuşi suferă la început de o problemă de vedere (trădată de ochelarii groşi, cu o lentilă obturată), depăşită probabil o dată cu maturizarea (când ochelarii dispar): el este, aşadar, încă o dată, însemnat. Lista invalizilor din Underground este lungă.