Raiul şi ieslea

De multe ori, pe ilustraţia unei cărţi, pe fresca unei biserici sau în cărţi de teologie, găsim sintagma: Hristos - Noul Adam. Adam (cel vechi) este primul om creat de Dumnezeu. Hristos este Cel după al Cărui Chip a fost creat omul. Adam a căzut din raiul unde fusese pus de Ziditorul său şi, astfel, întreaga omenire zămislită din coapsele sale a cunoscut, pe pământ, suferinţa şi moartea. Hristos a biruit moartea şi a deschis porţile raiului dând sens pământeştilor suferinţi. Vechiul Adam şi Noul Adam sunt două repere pentru noi, creştinii: luăm aminte la primul, la greşeala făcută de el, şi căutăm să urmăm exemplul celuilalt.

Fiindcă numărul acesta din „Lumina de Duminică“ este dedicat Naşterii Domnului, m-am gândit că putem desluşi ceva din taina aceasta a venirii lui Dumnezeu pe pământ punând faţă în faţă cele două naşteri: cea a lui Adam şi cea a lui Iisus. Indiferent din ce punct de vedere i-am compara, nu putem decât să constatăm că Adam a fost un privilegiat. Naşterea acestuia s-a făcut direct din mâinile lui Dumnezeu, care a „luat ţărână din pământ“ şi a suflat în faţa lui „suflare de viaţă“. După cum putem deduce din referatul biblic al Genezei, avea o vârstă matură. Iisus, pe de altă parte, S-a născut dintr-o smerită fecioară din Nazaret, fiind un prunc la fel ca oricare alt prunc născut pe faţa pământului: firav, având nevoie de ocrotire, urmând a creşte ani de zile până să ajungă la maturitate. Lui Adam i-a adus Dumnezeu toate „fiarele câmpului“ şi toate „păsările cerului“, cărora le-a dat nume, ca unul ce era stăpân asupra lor. Pruncul Iisus a avut nevoie de mila animalelor din ieslea neprimitorului Bethleem, care, cu răsuflarea lor, I-au oferit căldura de care avea nevoie. Pentru Adam, Dumnezeu a sădit o grădină în eden, în care l-a pus spre a se hrăni din toate roadele, mai puţin din cele ale pomului cunoştinţei binelui şi răului. Lui Iisus I-a fost oferită ieslea în care animalele îşi află hrana, într-un spaţiu în care trăiesc, îndeobşte, cei mai săraci oameni de pe pământ. Unul a primit raiul, celălalt, ieslea. Nu este o nedreptate aici? Nu se vor simţi unii îndreptăţiţi să se smintească de „tratamentul“ diferenţiat pe care Îl aplică Dumnezeu-Tatăl celor doi? Adam se bucură de dragoste fiască, în timp ce Iisus pătrunde în lume ca ultimul dintre robi. Să fie oare Dumnezeu-Tatăl atât de crud cu propriul (şi Unicul) Său Fiu? Aparent, inexplicabila atitudine a lui Dumnezeu nu este decât expresia iubirii jertfelnice pe care El o poartă tuturor oamenilor. A nu te cruţa pe tine însuţi în numele iubirii pentru o persoană e o jertfă mare; însă cea mai mare jertfă pe care o poate face cineva este aceea de a-şi jertfi propriul copil. Durerea pe care o suferi tu însuţi este incomparabil mai mică decât cea pe care o resimţi când îţi vezi jertfit copilul, mai ales dacă e singurul tău copil. Mamele pruncilor ucişi de Irod nu puteau fi consolate nicicum şi ar fi preferat de o mie de ori să fie ele însele ucise, decât să asiste la uciderea celor smulşi cu forţa de la sânul lor. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său lumii pentru ca lumea să fie dată apoi în mâna Fiului. Cel ce vine smerit printre oameni, încă din primele ore de viaţă înfruntând greutăţi şi lipsuri, va veni la sfârşitul lumii în plinătatea slavei, schimbând ieslea cu tronul de împărat. Cel ce plânge căutând înfometat sânul iubitei lui mame, cu voce ca a tunetului va face Judecata tuturor la sfârşit, făcând parte celor flămânzi de dreptate. Nu este pildă mai mare şi mai mişcătoare în întreaga istorie a omenirii decât să vezi pe Cel Care Se îmbracă cu cerul precum cu o haină, fiind înfăşat în scutece modeste. Nici măcar secularizarea nu poate alunga din societate sărbătorirea acestui moment de alianţă între cer şi pământ. Unii au încercat (şi chiar au reuşit) să-l transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă sau să deturneze Crăciunul în zona comercială. În Statele Unite s-a pus chiar problema de a înlocui orice nuanţă creştină din vocabularul sărbătorii. Probabil că această sărbătoare (decisivă în istoria mântuirii omului) va mai cunoaşte şi alte desfigurări. Dar un lucru e cert: nu va putea fi eliminată niciodată. Până la sfârşitul veacurilor va străbate, la fiecare 25 decembrie, un fior, nedesluşit pentru mulţi, care va umple sufletele de bucurie, milă şi speranţă. Şi, în noaptea luminoasă a Crăciunului, se va mai găsi, cu siguranţă, cineva care, dând la o parte beteala şi cadourile, să buchisească literele unei pagini îngălbenite de vreme pe care scrie: „Hristos nu S-a născut în rai, ci aici, pe pământ. A venit între ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Ei L-au uitat, dar El încă le mai colindă inimile. Lerui, ler“.