Răspunsuri duhovniceşti: „Astăzi am mâncat cu Dumnezeu“

Părinte, cum am putea defini din punct de vedere creştin dorinţa de a face binele?

Cred că cel mai bine o putem asocia cu dragostea adevărată faţă de aproapele noastru. Şi o să vă spun în acest sens, pentru a înţelege mai bine, o povestioară. Odată, un băieţel bine educat din punct de vedere religios, avea dorinţa arzătoare să-L întâlnească pe Dumnezeu. Îşi închipuia că drumul până la El trebuie să fie lung. De aceea, şi-a pus în gentuţa cu care mergea la grădiniţă un pachet de biscuiţi şi o sticluţă cu suc. A plecat la drum şi, ajungând într-un parc, s-a aşezat pe o bancă. Pe bancă mai stătea o bătrânică ce se uita la porumbei. Băieţelul şi-a deschis gentuţa şi era gata să soarbă o înghiţitură de suc. În momentul acela însă, privind-o pe bătrânică, îşi dădu seama că e flămândă şi însetată. I-a oferit un biscuit. Bătrâna l-a acceptat cu bucurie şi i-a zâmbit. Zâmbetul bătrânei era atât de frumos, încât băieţelul a dorit să-l mai vadă o dată şi i-a dat şi sticluţa cu suc. Bătrânica i-a zâmbit şi mai frumos. Zâmbetul acesta băieţelul nu-l mai văzuse niciodată. Era încântat! Au stat acolo toată după-amiaza, mâncând şi zâmbind. Încet, încet, a venit seara. Amândoi trebuiau să se întoarcă acasă. După ce făcu câţiva paşi, băieţelul se întoarse şi o îmbrăţişă pe bătrânică. Ea, la rândul ei, îi dădu cel mai frumos zâmbet şi s-au despărţit. Când băieţelul a deschis uşa casei, mama a fost surprinsă de bucuria ce se citea pe faţa copilului. Acesta i-a spus entuziasmat: "Mamă, astăzi am mâncat cu Dumnezeu! Are cel mai frumos zâmbet din lume". Bătrânica, şi ea, era aşteptată cu îngrijorare de copii, care au întrebat-o: "Mamă, ce ai făcut de eşti atât de fericită? Am mâncat biscuiţi în parc cu Dumnezeu". Reiese limpede că dragostea este plină de bunătate. Ne este tot mai limpede afirmaţia Sfântului Ioan Teologul că "Dumnezeu este Iubire" (I Ioan 4, 8). Cum mai poate găsi omul zilelor noastre dorinţa şi disponibilitatea de a trăi cu adevărat această dragoste de aproapele? Răspunsul la această întrebare îl găsim cu siguranţă în Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. El spune în acest sens "Dragostea nu pizmuieşte" (13, 4), adică nu e invidioasă. Dacă vrem să umblăm în dragoste, trebuie să scoatem din noi invidia. Invidia poate duce la lepădare de Hristos. Fariseii L-au dat pe Iisus romanilor din pizmă, iar Pilat ştia aceasta, lor nu le plăcea că lui Iisus I se dădea atenţie. Să-I dăm voie lui Hristos să-Şi trăiască viaţa Lui de dragoste în noi. Să ne bazăm pe Cel Ce ne iubeşte cu o dragoste perfectă. "Dragostea nu se poartă cu necuviinţă" (I Cor. 13, 5). Această dragoste care nu se poartă cu necuviinţă e dragostea lui Hristos în noi. El e întruparea dragostei în noi. În Hristos nu pot să fiu necuviincios. "Dragostea nu se aprinde de mânie" (I Cor. 13, 5). Ce justificare am avea noi să ne mâniem? Care om poate spune că nu a făcut rău nimănui? Smerenia şi nemânierea poate mai mult decât sila, a zis un bătrân. "Dragostea nu se trufeşte" (I Cor. 13, 4). Dragostea nu se umple cu mândrie. Nu avem nici un motiv de a ne lăuda. Dacă a avut cineva motiv de laudă, a fost Hristos, dar El ce-a făcut? Care a fost atitudinea Lui pe pământ? Una smerită. A spălat picioarele ucenicilor. El a trăit o viaţă de slujire jertfelnică. Dacă vrem să umblăm în dragoste, trebuie să umblăm în smerenie.