Răspunsuri duhovniceşti: Binefacerea şi recunoştinţa

Părinte, de ce ne este greu să fim recunoscători celorlalţi?

Recunoştinţa trădează la cel ce o are o înaltă nobleţe morală, după cum cel ce nu este capabil de un asemenea sentiment este mort din punct de vedere moral, deoarece această virtute aşterne în sufletul celui ce o are pace, linişte şi mulţumire. Cel care ştie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare rază de soare, acela nu are timp pentru tânguiri şi proteste în faţa grijilor vieţii. A fi recunoscători faţă de Dumnezeu înseamnă mai întâi a ne recunoaşte starea noastră de fiinţe create de Dumnezeu. Înseamnă să recunoaştem că nu suntem aruncaţi în lume de o întâmplare oarbă, ci că suntem creaturi alese ale lui Dumnezeu, care ne-a încredinţat să-I purtăm chipul şi să ne ridicăm spre desăvârşire, până la asemănarea cu El. Dumnezeu a dat astfel un conţinut şi o valoare nepreţuită existenţei noastre. El este izvorul puterilor, al păcii şi al bucuriilor, al nădejdilor şi al certitudinilor noastre. Fără El, viaţa noastră şi totul s-ar surpa în nimicnicie. Datoria recunoştinţei faţă de Dumnezeu n-o învăţăm numai din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ci şi din graiul făpturilor necuvântătoare, deoarece toate lucrurile în care Cel de Sus a revărsat o picătură din bunătatea Sa se arată mulţumitoare Ziditorului lor. Ploaia ce se revarsă din nori ca să adape pământul iarăşi se înalţă în văzduh. Grăuntele ce-a fost sădit în pământ se ridică spre soare în rod înzecit. Florile câmpului îşi arată recunoştinţa prin valurile de parfumuri cu care înmiresmează cerul. Iar păsările, din zori şi până-n noapte, îl laudă pe Atotputernicul prin cântările lor minunate. Dar nu numai faţă de Dumnezeu trebuie să fim recunoscători, ci şi faţă de oameni. Da. În primul rând, faţă de părinţii care ne-au dat viaţă şi care ne-au crescut cu mari sacrificii, apoi suntem datori părinţilor noştri sufleteşti, învăţătorilor şi educatorilor noştri, care ne-au deschis ochii minţii, şi tuturor semenilor, indiferent de vârstă, credinţă sau stare socială, ce ne-au făcut bine, ne-au dat o mână de ajutor la nevoie. Pentru a fixa mai bine acest adevăr, apelăm la o digresiune sugestivă şi interesantă, consemnată de scriitorul rus Turgheniev, care are următorul conţinut: "Dumnezeu a chemat odată la masă toate virtuţile: Bunătatea, Simplitatea, Adevărul, Credinţa, Dragostea, Speranţa, Mila, Bunul-simţ, Delicateţea, Generozitatea, Smerenia... Şi ele, răspunzând invitaţiei, s-au arătat pline de bună-cuviinţă, se recunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două însă, cu toate că erau aşezate alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau Binefacerea şi Recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: Voi de ce tăceţi? Nu ne cunoaştem, au răspuns, nu ne-am întâlnit niciodată până acum!" Virtutea recunoştinţei are largi ecouri în viaţa socială, ea întinde punţi de legătură între oameni, înfrumuseţează şi înnobilează viaţa noastră, promovând săvârşirea binelui. Recunoştinţa faţă de oameni este, de fapt, un reflex al recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Cine este recunoscător faţă de Dumnezeu, acela este şi faţă de oameni, şi invers. Exprimarea recunoştinţei faţă de binefăcătorii noştri este un semn de delicateţe şi nobleţe sufletească, iar nerecunoştinţa este o boală sau infirmitate a sufletului. Aşadar, să nu uităm să fim recunoscători pentru binefacerile primite. Căci ce poate fi mai minunat în viaţa noastră decât ca binefacerea şi recunoştinţa să se întâlnească, să se recunoască, să-şi vorbească şi să fie bune prietene? (Daniela Ciobanu)