Răspunsuri duhovniceşti: Cântarea în comun implică mai profund pe credincioşi în rugăciune

Preacucernice părinte, există biserici care au coruri armonizate şi majoritatea cu cântare simplă, pe o voce. Care este varianta cea mai bună din punct de vedere pastoral?

Cântarea în Biserica Ortodoxă a fost de la început omofonă, adică pe o singură voce. Corul a fost introdus târziu, în secolul al XIX-lea, sub influenţă străină, fie germano-italiană, fie rusească. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat chiar un decret în 1865 prin care a oficializat introducerea corului în bisericile mari, dar chiar şi în multe oraşe de provincie. Introducerea cântării coral-armonice a adus, pe de o parte, la ruperea comuniunii în biserică, prin faptul că doar o anumită elită cânta în cor, iar pe de altă parte, cântările introduse în cult prin cor au fost străine tradiţiei bizantine, având un caracter laic, de împrumut. Simţind acest pericol, la care se adăuga şi lipsa de unitate în cântarea bisericească din diferitele regiuni ale ţării, vrednicul de pomenire patriarh Justinian Marina a avut iniţiativa uniformizării întregului cult al Bisericii Ortodoxe Române. În acest scop, Patriarhia Română a ales o comisie de specialişti care a revizuit şi simplificat în anul 1950 cântările bisericeşti, care au fost tipărite în dublă notaţie, atât în cea liniară (pe portativ), cât şi în cea psaltică. În zilele noastre, există voci care contestă valoarea acestei realizări istorice, afirmând că prin uniformizare, pe de o parte, cântarea psaltică de tradiţie bizantină a fost simplificată excesiv, iar pe de altă parte, transcrierea pe portativ a redus ornamentaţiile specifice Orientului, prin folosirea tonului şi a semitonului, specifice muzicii occidentale. Totuşi, uniformizarea cântării a contribuit efectiv la unitatea cultului ortodox din România, mai ales în vremurile acelea grele ale anilor '50, iar prin această iniţiativă s-a întărit şi s-a generalizat practica cântării omofone. Considerăm că oricât de bun ar fi un anumit cor sau un anumit grup care cântă la strană, dacă nu se încurajează cântarea în comun a tuturor credincioşilor, mai ales la Sfânta Liturghie, participarea la rugăciune a comunităţii nu poate fi deplină. Dar cântarea omofonă are caracteristici diferite în marile regiuni ale ţării... Într-adevăr. Spre exemplu, preoţii şi cântăreţii bisericeşti din Ardeal care slujesc sau cântă ocazional în alte regiuni ale ţării se simt stânjeniţi uneori pentru că ei cântă "pe cunţan", sau ardeleneşte, cum se mai spune, deci nu se ridică la nivelul muzicii psaltice tradiţionale. Fenomenul acesta se întâlneşte, uneori chiar cu o anumită încordare, şi în Grecia, între cântăreţii din regiuni diferite. Pentru a lămuri foarte pe scurt această situaţie, trebuie să privim puţin în istorie, în special la momentul 1701, când s-a desfiinţat Mitropolia Ortodoxă din Ardeal, apoi la interzicerea legăturilor cu Mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovei şi culminând cu teribilul personaj Bukow, care a distrus peste 400 de mânăstiri şi biserici ortodoxe. Dacă adăugăm la acestea lipsa şcolilor româneşti şi limitarea aproape totală a drepturilor pentru românii ortodocşi, este cu atât mai remarcabil faptul că s-a păstrat continuitatea limbii române în Ardeal, împreună cu păstrarea tradiţiei bizantine în cântarea de strană. Muzica bisericească s-a transmis astfel din generaţie în generaţie prin viu grai. În acest context de luptă pentru supravieţuire a neamului românesc ortodox, muzica de strană a primit într-adevăr o puternică influenţă din partea cântului popular românesc, reflectată în multitudinea de variante regionale. Începând cu secolul al XIX-lea, contextul politic fiind mai relaxat, s-a făcut simţită o preocupare mai atentă pentru cântarea bisericească, în special după înfiinţarea Şcolii de Teologie din Sibiu în 1786, reorganizată apoi sistematic sub conducerea lui Gheorghe Lazăr în 1811. Principalul merit pentru unificarea cântării bisericeşti din Ardeal l-a avut marele mitropolit al Ardealului Andrei Şaguna, atât prin grija faţă de cele peste 800 de şcoli româneşti care funcţionau pe lângă biserici, cât mai ales prin iniţiativa de a publica o lucrare de specialitate care să contribuie şi în privinţa muzicii bisericeşti la unitatea românilor. Astfel, în anul 1868 l-a însărcinat pe preotul Dimitrie Cunţan pentru a realiza această lucrare de uniformizare a cântării din Ardeal. Prima ediţie a "Cântărilor bisericeşti" a apărut la Sibiu în anul 1890, în notaţie liniară, şi constituie până astăzi o lucrare de referinţă pentru cântăreţii de strană din Ardeal. (Ştefan Mărculeţ)