Răspunsuri duhovniceşti: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui“

Preacucernice părinte Ionel Durlea, ne-aţi vorbit ieri despre boala orbului din naştere. Dar în acelaşi timp se constată şi o boală a celor din jurul lui. Despre ce este vorba?

Această boală, generalizată, o surprindem pornind de la "vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb" şi până la învăţaţii şi mai-marii poporului, care încercau să-l judece pentru că vedea. Este vorba de cerbicia pe care o dovedim cu toţii atunci când susţinem că doar noi suntem "măsura tuturor lucrurilor". "Complexitatea" argumentelor care se aduc de cei ce căutau să-L incrimineze pe Mântuitorul Hristos, pe cel orb din naştere şi chiar întreaga lui familie sunt desfiinţate de simplitatea răspunsurilor pe care le primesc. Atunci când vecinii şi toţi ceilalţi nu-l mai recunoşteau pe cel ce vedea, el le răspunde categoric: "Eu sunt." Când îl întreabă: "Cum ţi s-au deschis ochii?", le răspunde concret că Iisus, făcând tină, i-a uns ochii şi l-a trimis să se spele în scăldătoare. Şi el, crezând, s-a dus, s-a spălat şi a văzut. Întrebându-l "unde este Acela?", cel vindecat răspunde: "Nu ştiu." Ce să spună un orb, vindecat în lipsă, despre Cel care a făcut o astfel de minune cu el?! Când i se cere părerea: "Dar tu ce zici, despre El, că ţi-a deschis ochii?", el răspunde că: "este prooroc" şi, mai apoi: "Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd." (vers. 17 şi 25). Dilema apare de neelucidat atunci când, cel ce vedea acum, răspunde aproape interpelându-i pe anchetatorii ce se revendicau urmaşi ai lui Moise: "Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic." La rândul lor, părinţii celui ce fusese orb, de frica anchetatorilor şi a deciziei acestora ca toţi cei care vor mărturisi că Iisus "este Hristos, să fie daţi afară din sinagogă" (vers. 22), neînţelegând nici minunea, nici rânduiala lui Dumnezeu, răspund: "Este în vârstă; întrebaţi-l pe el." (vers. 23). Care este concluzia finală a minunii vindecării orbului din naştere? O înţelegem din întâlnirea, faţă către faţă, dintre Mântuitorul Hristos şi cel vindecat. Mântuitorul Hristos îl caută după ce, încă o dată, ca şi atunci când era orb, societatea l-a repudiat. Şi pune în evidenţă raţionalitatea umană, spre a face dovada şi diferenţa, peste timp, între credinţă şi credulitate. "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?", îl întreabă Mântuitorul. Acela răspunde: "Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?" Mântuitorul descoperă acum tot adevărul, iar acest adevăr este evident în faţa oricărei "vederi - convertiri", din toate vremurile, trecute sau viitoare, că "Eu sunt Cel ce Sunt" (Ieşire 3, 4), adevăr în faţa căruia tot cel ce vede şi înţelege nu poate să aibă decât atitudinea celui vindecat de orbire: "Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui."