Răspunsuri duhovniceşti: Credinţa, epicentrul vieţii noastre pământeşti

Părinte, cât de importantă este credinţa ca virtute teologică în iconomia mântuirii noastre?

Credinţa creştină este o condiţie esenţială pentru mântuire. Ea reprezintă mijlocul de conlucrare cu harul divin şi răspunsul imediat pe care omul îl oferă la chemarea Creatorului său. Marele patriarh Avraam este un exemplu desăvârşit de credinţă. A fost încercat de Dumnezeu după ce primise promisiunea că seminţia sa se va înmulţi precum nisipul mării. I s-a cerut să aducă jertfă pe unicul său fiu şi n-a ezitat nici o clipă punându-şi nemijlocit nădejdea în Cel ce este mai presus de ceruri. De aceea, pentru promptitudinea răspunsului său, credinţa i-a fost socotită de Dumnezeu ca dreptate: "Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam că: se vor binecuvânta prin tine toate neamurile. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă" (Gal. 3, 6-8, 24). Duminica trecută am auzit citindu-se la dumnezeiasca Liturghie despre femeia cananeeancă care a fost mântuită de Domnul Hristos pentru credinţa ei. Este, de asemenea, un exemplu demn de luat în seamă. Şi-a strigat cu glas tare apăsarea, nădăjduind din toată inima că va afla tămăduire de la "Împăratul iudeilor". Toate aceste exemple arată că, fără chemarea lui Dumnezeu, credinţa ar fi inexistentă; nu ar mai putea fi un dar de sus menit să întărească inimile: "Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? - spune marele Pavel - Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?" (Rom. 10, 14). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur completează: "Nici credinţa nu este de la voi, căci de n-ar fi venit Hristos şi de nu ne-ar fi chemat, cum am fi putut noi să credem". Ce finalitate are credinţa în itinerarul nostru pământesc? Fiind primită ca dar al Duhului Sfânt, credinţa se bazează pe relaţia cu Dumnezeu, aşa cum reiese din întâmplarea cu copilul lunatic pe care ucenicii nu l-au putut vindeca fără ajutorul Mântuitorului: "Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă." (Mt. 17, 20) Virtutea credinţei s-a dovedit primordială în vindecările pe care le-a săvârşit Mântuitorul, cazul femeii cu scurgere de sânge fiind grăitor în acest sens: "Iar Iisus, întorcându-se şi văzându-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela" (Mt. 9, 22). Alături de nădejde şi de dragoste, credinţa reprezintă fără îndoială epicentrul vieţii noastre pământeşti, însă, cu toate acestea, ea rămâne moartă şi fără finalitate faptelor bune: "credinţa fără fapte este moartă" (Iac. 2, 20).