Răspunsuri duhovniceşti: Cum să ne spovedim cu folos

Un articol de: Pr. Marius Mircia - 19 August 2011

Părinte, mulţi oameni amână spovedania pentru că nu ştiu ce să mărturisească, nu sunt spovediţi de ani de zile, se apropie de Biserică, dar nu prea ştiu de unde să înceapă. Cum să abordeze preotul duhovnic aceste probleme?

Duhovnicul nu este ofiţer de investigaţii, nu caută să afle informaţii ascunse din viaţa penitentului, pe care să le folosească în diferite scopuri. Duhovnicul vrea să mă ajute. Sunt situaţii în care sunt oameni văzători cu duhul, care ajută pe cel care se pocăieşte, dar nu într-un mod spectaculos, ci tocmai ca să-l ajute pe om. Realitatea este că nu trebuie să aşteptăm să găsim oameni văzători cu duhul; dacă ştiu să ascult, voi asculta şi de preotul meu duhovnic, dacă aici nu ştiu să ascult, atunci nici pe cei care fac minuni, care înviază morţii nu-i voi asculta şi le voi găsi un cusur şi nu-i voi asculta, punând totul la îndoială. "Oare cuvântul acesta chiar este de la Dumnezeu?" Atitudinea mea, a celui care vin să mă pocăiesc, este ca să iau cuvântul şi să-l primesc, ca expresie a voii lui Dumnezeu. Duhovnicul nu vine cu această pretenţie, dar eu care vin şi cer cuvânt trebuie să am conştiinţa aceasta. Pe de altă parte, mă pocăiesc şi de ceea ce văd în mine. Cum ajută duhovnicul pe cel care a făcut păcate, dar îi este ruşine să le mărturisească? Creştinul este şi un om al curajului, pentru că presupune să fii realist în ceea ce te priveşte, spunând chiar cu această ruşine, poţi să scapi de ruşinea viitoare, cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, pentru că este şi un moment teologic, în care toate cele ale omului se vor vădi la înfricoşata judecată a tuturor oamenilor. Păcatul pe care îl am în mine şi pe care îl sesizez în mine, chiar dacă eu îl ascund, el nu scapă vederii lui Dumnezeu. Eu, dacă am conştiinţa că mă duc în faţa lui Dumnezeu, Îi spun ceea ce oricum El ştie, nu-i spun lucruri noi lui Dumnezeu, nu-l informez pe Dumnezeu, ci mă mărturisesc, adică îmi deschid inima. Şi ce-i spun lui Dumnezeu decât cele ce sunt în inima mea, după ce am văzut ce este în inima mea. Dacă nu am văzut încă, trebuie să cer lui Dumnezeu să-mi descopere păcatul meu. Şi poate tinerii ar trebui să fie îndemnaţi să spună la spovedanie chiar lucrurile de care le este ruşine cel mai mult, ca să scape de ele. Odată spus cuvântul respectiv, omul simte o despovărare, o uşurare de acel păcat şi se linişteşte, ceea ce vădeşte că până atunci era ţinut, era legat de acel păcat. Şi păcatul îi determina nişte acţiuni, cel puţin la nivelul gândului, vorbelor şi al faptelor, chiar dacă el nu era conştient, pentru că păcatul lucra în el. Sunt cazuri în care duhovnicul simte când unui om îi este greu să spună ceva ce-l apasă. Sunt situaţii în care oamenii vin la spovedanie şi spun preotului că nu ştiu ce să spună, şi doresc să fie întrebaţi de preot. Poate la început este bine, dar când omul ajunge să se spovedească mai des, va şti ce să spună şi cum să spună la nivelul lui lucrurile pe care le vede. Mulţi caută şi povestesc, folosesc momentul pentru a povesti cu preotul vrute şi nevrute, de boli, de ce a făcut unul sau altul, spovedesc familia lor, de cât de mult nu îl înţeleg pe el, dar aceasta nu este spovedanie. Omul din punct de vedere psihologic poate crede că a dat afară ce a avut în el, şi să rămână doar la acest nivel, dar nu înseamnă că s-a mărturisit, pentru că mărturisirea se face în duh de pocăinţă şi se face mărturisirea păcatelor proprii. Poate duhovnicul să întrebe despre condiţiile în care au fost săvârşite anumite păcate? Da, pentru a putea evalua situaţia, în condiţiile în care s-a săvârşit un păcat sau altul pentru a putea să-i dea un cuvânt de tămăduire, de ieşire din situaţie, dar nu în sensul de a afla informaţii personale despre om sau din curiozitate. Totuşi conştiinţa celui ce se mărturiseşte să fie că se mărturiseşte în faţa lui Hristos, şi El este Cel care ridică păcatul lumii şi inclusiv păcatul meu.