Răspunsuri duhovniceşti: Drumul Patimilor

În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenirea celor zece fecioare din Sfânta Evanghelie. Acestă pildă este una dintre cele rostite de Mântuitorul către iudei, arătând, prin ea, că trebuie să fim pregătiţi oricând pentru sfârşitul vieţii.

„Hristos S-a recunoscut pe Sine în faptele fecioarelor înţelepte“ Ce legătura are o pildă în care se vorbeşte despre o nuntă, cu tristeţea Săptămânii Mari? Pr. prof. univ. dr. Viorel Sava: Pomenirea celor zece fecioare aflate în aşteptarea Mirelui revelează optimismul Ortodoxiei, tocmai într-o perioadă în care mintea şi inima ne sunt îndreptate spre sfârşitul vieţii pământeşti şi spre Judecata cea din urmă. Biserica îl aşteaptă pe Hristos ca Judecător şi El vine către ea ca un Mire: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este, iarăşi, cea pe care o va afla lenevindu-se…“ - cântăm la primele trei denii din această săptămână. Începutul vieţii noastre cu Hristos, prin Botez, este văzut de Sfântul Pavel ca îngropare, ca înmormântare: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Romani 6, 4). Iar sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul plinătăţii de viaţă în împărăţia lui Dumnezeu este, conform pildei celor zece fecioare, o nuntă. În ordinea firească, nunta este cea dintâi, abia mai apoi urmând îngroparea. În ordinea duhovnicească, întâi ne îngropăm pentru lume şi pentru cele ale ei ca, apoi, să ne bucurăm de nunta nesfârşită împreună cu Mirele Hristos. De ce vorbim despre Mire, ducându-ne cu mintea la nuntă, într-o zi în care doliul este haina noastră, tăcerea este graiul minţii, tristeţea este starea sufletului şi abstinenţa este lucrarea trupului? Pilda celor zece fecioare cu Mirele, în a cărui întâmpinare au ieşit, se adresează familiei (celei mari, adică Biserica, şi celei mici, sau Biserica de acasă). Asceza, ca osteneală asumată de călugăr pentru toată viaţa, devine, în perioada Postului Mare, modul propriu şi firesc al fiecărui credincios, în parte, şi al fiecărei familii, în parte. Preschimbarea (prefacerea) duhovnicească este programul familiei creştine pentru tot Postul Mare. La nunta din Cana Galileii, Hristos a venit ca invitat, la Judecata cea din urmă El vine ca Mire. La nunta din Cana şi la toate nunţile El a întâmpinat şi întâmpină pe miri, la Judecată El Însuşi este Mirele. Aceasta înseamnă că nunta şi familia nu reprezintă finalul tuturor lucrurilor, ci începutul încoronării. Pentru sfintele muceniţe, Hristos este „Mirele“. Însă, şi pe cei ce-şi asumă osteneala duhovnicească a Postului Mare ca pe o jertfă, ca pe o mucenicie şi ca pe o mărturie, Hristos îi întâmpină ca un Mire. Aşa cum le-a întâmpinat pe cele cinci fecioare înţelepte, pe care le-a recunoscut, pentru că S-a recunoscut pe Sine în faptele lor. „Iată, vine mirele!“ Preacucernice părinte, cum era nunta la evrei? Se putea întâmpla, în realitate, o astfel de situaţie, ca în pilda celor zece fecioare? Pr. Asistent Silviu Tudose: La prima vedere, pilda pare nerealistă şi de aceea, unii comentatori chiar au crezut că nu se bazează pe elemente istorice, ci doar pe alegorie. Fecioarele ies afară să-l întâmpine pe mire, ţinând candele în mâini, iar după aceea, toate aţipesc şi dorm. Într-adevăr, în această logică, nu puteau ţine în mâini decât candele, a căror lumină durează mult, problema însă este că acestea erau folosite pentru luminatul interior. Pentru exterior, se foloseau torţe de diferite tipuri, una chiar având, în vârf, un recipient cu ulei care menţinea arderea materialelor textile. Cel mai dificil amănunt însă este faptul că au dormit afară, ceea ce era nepotrivit pentru nişte tinere. Mai mult, din contextul parabolei rezultă că erau singure (nu vorbesc cu nimeni altcineva). Mai întâi, trebuie să amintim câteva elemente legate de ritualul căsătoriei la evrei. După ce tinerii fuseseră logodiţi cu un an înainte, prin dăruirea unui inel miresei de către mire, ceremonia căsătoriei propriu-zise era marcată de ospăţul nupţial. Dacă, până atunci, cei doi tineri trăiseră separat, acum mirele trebuia să meargă în casa miresei şi să o aducă în casa lui. Talmudul babilonian menţionează că, de obicei, ceremonia aceasta se petrecea miercurea. În casa miresei, mirele era aşteptat de alaiul nupţial, printre care se găseau şi prietenele miresei. Procesiunea, acompaniată de muzică, dansuri şi lumini, se îndrepta spre casa mirelui, unde ospăţul organizat dura, de obicei, mai multe zile. Nu era neobişnuit însă ca mirele să-şi întârzie sosirea la casa miresei, fie din cauza pregătirilor ospăţului, fie chiar din cauza ultimelor negocieri financiare. Cea mai coerentă înţelegere a pildei, în contextul istoric al tradiţiilor palestiniene de atunci, este că cele zece fecioare făceau parte din alaiul care îl aştepta pe mire în casa miresei. Fecioarele sunt însoţitoarele miresei, care însă nu este menţionată în pildă. Primul verset „împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui“ ar fi de fapt titlul întregii parabole. Nu presupune deci că fecioarele şi-au aprins deja luminile şi au ieşit afară. Încă erau în casă, unde au şi adormit, în timp ce mirele întârzia. La miezul nopţii s-a strigat: „Iată, vine mirele!“, încât nuntaşii au început să se pregătească pentru procesiune. Acum, pentru prima dată, fecioarele îşi aranjează şi îşi aprind torţele. De altfel, chiar termenul folosit, lampadas, înseamnă „torţe“, ele fiind normale pentru procesiunea desfăşurată pe străzi, spre casa mirelui. Interesant că, un comentator al Mişnei (Raşi, sec. 11) menţionează obiceiul după care focul din casa miresei trebuia să fie transmis prin 10 torţe spre casa mirelui. În plus, în cele mai vechi reprezentări picturale ale parabolei, fecioarele poartă torţe, şi nu simple candele. Cele cinci fecioare înţelepte îşi pregătiseră rezerve de ulei în sticluţe. Neavând rezerve de ulei, torţele celorlalte fecioare „fără minte“ s-ar fi terminat însă într-o oră sau două. Într-adevăr, într-un sat mic din Palestina, nu ar fi fost nici o problemă să faci rost chiar în toiul nopţii de ulei, cumpărând de la vreun vecin. Este ceea ce fecioarele fără minte au şi reuşit, după ce fuseseră refuzate de colegele lor. Era însă prea târziu. Procesiunea ajunsese la casa mirelui, cele care erau gata (fecioarele înţelepte) au intrat, iar uşa s-a închis. Pilda are şi acum coerenţă istorică, pentru că, atunci când cele fără minte au venit la uşă, de data aceasta cu torţele pregătite, mirele le răspunde: „Nu vă cunosc“. Nunta făcută într-un mediu rural, fără condica invitaţilor, ca în zilele noastre, putea să atragă oportunişti, care să se aşeze neinvitaţi la banchet. Nefiind observate în alaiul nupţial de la casa miresei, pentru că erau plecate să caute ulei, mirele le-a socotit străine de nunta sa.