Răspunsuri duhovniceşti: Drumul Patimilor

Iată că ne-a învrednicit Dumnezeu să ajungem la ceea ce lumea creştină numeşte „timpul pascal“. În această Săptămână Mare, în biserici au loc slujbele numite Denii, în care se face pomenire despre toate prin câte a trecut Iisus, de la sosirea la Ierusalim şi până la moartea Sa pe cruce. Cuvântul denie este de origine slavă şi înseamnă „veghe“ sau „priveghere“. Vom prezenta în această săptămână, zilnic, semnificaţia fiecărei zile din Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, constituită în răspunsuri pe care le-am primit de la diferite personalităţi ale teologiei româneşti.

De ce a blestemat Iisus smochinul neroditor? La Denia din Lunea Mare se aminteşte despre smochinul pe care l-a blestemat Iisus, pentru că, deşi atinsese vârsta maturităţii, nu dăduse roadele aşteptate. Cum se explică gestul Mântuitorului? Pr. prof. Petre Semen: Era un lucru obişnuit la iudei ca, printre rândurile de vie, să se planteze şi smochini. Ca şi via, smochinul dă primele roade cam după trei ani de la sădire. Dacă în al patrulea an nu aducea roade, proprietarul era convins că are de-a face cu un pom sterp şi-l tăia, pentru a nu mai face umbră viei. Ei bine, în pilda de la Luca 13, 6-9, lucrătorul viei l-a convins pe proprietar să-i mai dea o şansă şi s-a şi angajat să-l îngrijească cu şi mai multă atenţie, urmând să fie sacrificat, dacă nici peste un an nu va corespunde aşteptărilor. Cu peste 700 de ani mai înainte, profetul Isaia formulase şi el o pildă cu aceeaşi temă, despre via neroditoare (Is. 5). Atât în cazul viei, cât şi al smochinului, aluzia avea o adresă precisă, poporul Israel, care se considera mult mai virtuos în comparaţie cu popoarele păgâne şi făcea mult caz, ba chiar paradă de evlavia sa. Asta deşi lipseau tocmai roadele faptelor bune mult aşteptate de Dumnezeu. Iisus S-a întrupat venind în chip smerit de la Tatăl, ca să găsească la acest popor roadele faptelor bune, dar pe care, din păcate, nu le-a găsit. Smochinul pe care l-a blestemat Iisus (Matei 21, 18-19) era în perioada „de graţie“ şi a fost folosit de Iisus ca pretext pentru a transmite, de fapt, un avertisment poporului ales, că s-a apropiat vremea scadenţei şi i se cere socoteală pentru favorurile pe care i le făcuse Dumnezeu. Dintr-o perspectivă simbolică, proprietarul viei şi al smochinului este Dumnezeu, Iisus este lucrătorul viei, şi poporul Israel este smochinul cel sterp, pe care Dumnezeu l-a sădit în via Sa, adică în lume. Avertismentul privind scurtimea duratei de graţie îl dăduse mai înainte Sf. Ioan Botezătorul, care a zis: „Iată, securea stă la rădăcina pomului; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“ (Luca 3, 9; Matei 3, 10). Să nu ne închipuim totuşi că pilda de faţă se referă exclusiv la poporul Israel pe care Iisus l-a învăţat timp de trei ani precum lucrătorul a îngrijit via şi smochinul, ci îl are în vedere pe tot omul. Prin această pildă suntem cu toţii avertizaţi că timpul penitenţei şi al lucrării mântuirii este extrem de scurt şi nu mai avem decât o singură şansă. Ca şi smochinul, fiecare dintre noi a primit de la Dumnezeu nişte daruri ce trebuie folosite cât mai eficient, într-o perioadă dată de timp. Dacă nu vom rodi cele bune, vom supăra pe proprietarul Suprem - Dumnezeu, fiindcă am ocupat în zadar un loc atât de preţios în via Sa. Multe dintre vorbele şi faptele noastre pot fi reprobabile şi stârnesc mânia lui Dumnezeu, dar este totuşi temperată de marea Sa milă şi îndelungă-răbdarea Lui, însă nu pentru totdeauna. Prin această pildă suntem atenţionaţi foarte serios că dacă în clipa cercetării vom fi împodobiţi doar cu frunze, iar nu şi cu roade, vom fi tăiaţi din această viaţă pentru a face loc altora, mai vrednici decât noi. ▲ Istoria lui Iosif Părinte Constantin Preda, cine a fost Iosif, care a fost importanţa lui în istoria iudaică şi legătura acestuia cu Mântuitorul Iisus Hristos? În Cartea Facerii, capitolele de la 37-50 este redată istoria lui Iosif, cel de-al unsprezecelea fiu pe care l-a avut patriarhul Iacob, fiind primul născut pe care Rahila, soţia lui preferată, i l-a dăruit. Deoarece Iacob l-a născut la bătrâneţe, l-a iubit pe Iosif mai mult decât pe ceilalţi fii. Această preferinţă a lui Iacob faţă de Iosif a stârnit invidia fraţilor săi, care s-a accentuat, s-a transformat în ură, mai ales după ce Iosif le-a povestit visele sale profetice în care fraţii şi părinţii săi se închinau în faţa lui. Atunci, fraţii săi au pus la cale să-l omoare, dar, la îndemnul lui Iuda, Iosif a fost vândut ca sclav unor ismaeliţi cu douăzeci de arginţi. Ajuns în Egipt, a fost vândut unui oficial de la curtea faraonului, Putifar. Însă Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iosif, ci i-a oferit o protecţie aparte. Iar Putifar l-a numit administrator peste bunurile sale. Soţia lui Putifar, atrasă fiind de frumuseţea tânărului Iosif, a încercat să-l seducă, iar când Iosif i-a respins avansurile, ea l-a acuzat că a vrut să profite de ea. Iosif a fost, astfel, aruncat în temniţă, unde a tâlcuit corect visele colegilor săi de recluziune. Unul dintre ei l-a recomandat faraonului când acesta era frământat de nişte vise pe care Iosif le-a tâlcuit ca însemnând şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete pentru Egipt, şi i-a sugerat măsurile ce trebuie luate pentru anii cei răi. Faraon i-a dat numele de Ţafnat-Paneah (Dumnezeu vorbeşte, şi el trăieşte), şi i-a dat ca soţie pe Asineta, fiica marelui preot din Heliopolis. Printr-o gospodărire înţeleaptă, Iosif a reuşit să salveze Egiptul de la foamete. Cum foametea a lovit şi Canaanul, bătrânul patriarh Iacob şi-a trimis fiii să cumpere grâu din Egipt. Ajunşi acolo, cei zece fraţi s-au închinat în faţa lui Iosif, împlinind astfel visul profetic din tinereţe. Fără să ştie că Iosif le înţelege limba, fraţii îşi amintesc de răul ce i-l pricinuiseră şi se căiesc, socotind că necazurile suferite în ţara Egiptului erau pedeapsa pentru fapta lor de demult. Iosif le-a dezvăluit cine este şi i-a trimis în Canaan după tatăl lor. Patriarhul Iacob, împreună cu întreaga familie, a venit în Egipt. Iosif a murit în vârstă de 110 ani. Legătura dintre Iosif, fiul patriarhului Iacob, şi Mântuitorul Hristos este una tipologică, adică istoria lui Iosif are o valoare prefigurativă, profetică. El este o pildă de curăţie şi de credincioşie faţă de Stăpânul său; a ales închisoarea decât să se lase sedus de femeia egipteancă. Mântuitorul Hristos, asemenea lui Iosif, a suferit pe nedrept din cauza răutăţii oamenilor, dar a rămas credincios planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Trădat şi vândut de fraţii săi, Iosif devine icoană a Mântuitorului care a fost trădat şi vândut de unul dintre ucenicii săi, dar, mai apoi, s-a făcut Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii; Iosif, hrănindu-i cu pâine în vreme de foamete pe fraţii săi, a devenit tipul Mântuitorului Hristos, care a fost vândut şi dat la moarte, dar Dumnezeu l-a făcut Mântuitor al lumii, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup. Îl pomenim în ziua de Sfânta şi Marea Luni.