Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume“

Părinte, vorbiţi-ne despre caracterul providenţial cu care este îmbrăcată lumea în comuniunea ei cu Dumnezeu?

Nimic nu poate exista fără El. De aceea, nimic nu ne poate despărţi de Dumnezeu. Dacă pe sub fruntea Creatorului nostru ne întoarcem la facerea lumii, pe puntea memoriei inimii vom vedea cu mândrie, dar şi cu gravă şi cu profundă responsabilitate, că Domnul mai întâi şi întâi le-a poruncit pe toate: cerul şi pământul, a despărţit marea de uscat, păsările cerului şi târâtoarele pământului. Pe toate le-a poruncit şi toate au fost cât preţul unei clipe. Numai pe om nu l-a poruncit, pe om l-a lucrat, l-a plămădit cu mâinile Sale, l-a muncit cu bucurie şi iubire, cu pricepere şi cu dărnicie. Putem spune, deci, că omul este Opera capitală a Domnului, vrerea cea mai înaltă şi cea mai aleasă. Apoi a suflat peste el şi el, lutul, a început să mişte, l-a umplut de viaţă şi l-a numit copilul Său, cea mai mare operă, dar, într-un fel, şi cel mai înalt poem dedicat Sieşi, chipul său. L-a făcut stăpân peste toate şi l-a umplut de daruri şi lumină. I-a pus în braţe toată opera Sa. Nu a uitat, însă, să îi spună: "Ai grijă să nu cadă, ai grijă să nu cazi…". De atunci a început marele cântec al omului, "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru…", care a căzut de atâtea ori în numele Lui şi aproape tot de atâtea ori s-a ridicat în numele Domnului. Există totuşi foarte mulţi care nesocotesc această rânduială, care refuză să vadă măreţia Providenţei dumnezeieşti… Sfinţii care au gustat, cât de cât, în viaţa aceasta, fericirea Raiului nu au putut să ne spună decât foarte puţin, cât s-a putut omeneşte, dar nu au încetat să afirme fără hotarele împărăţiei, fără hotarele iubirii Sale şi nelumeasca bucurie şi lumina de acolo. Numai că grijile acestei lumi îl transformă pe om în nimic, îl lasă fără menire şi îl lasă chiar şi fără nume. Nu am auzit Sfinţii Părinţi şi nu am citit niciunde ca în iad să fie cineva strigat pe nume. Cred mai curând că, atunci când ajung acolo, sunt îmbrânciţi la întâmplare şi toţi la grămadă, fără identitate şi fără milă. Ne-o arată pe şleau pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, a bogatului la poarta căruia zăcea, plin de răni şi de bube, fript de sete şi chinuit de foame, bietul Lazăr. Lipsa de inimă a bogatului aproape că l-a îmbrâncit în mormânt pe săracul uitat de la poartă. A murit lins de câini şi uitat de toţi. La poarta cerului, Mântuitorul l-a luat de mână şi l-a dus în Rai, în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, culcat la pământ de traiul prea bun, împuţinat de petreceri şi vicii, de zile şi nopţi de orgii. A fost dezbrăcat de mătăsuri, de vison şi porfiră, de inele şi podoabe din aur şi pietre scumpe şi, înfăşurat şi el ca toată lumea, după obiceiul locului, într-o pânză lungă, a fost aşezat în mormânt. Când sufletul i-a ajuns dincolo, a fost dus în iad. De acolo, din focul nestins, se adresează lui Avraam de pe partea cealaltă a prăpastiei să-l lase pe Lazăr să ia apă şi să-i răcorească buzele fripte de dogoare. Bogatului nu i se păstrase nici numele. Făcea parte din gloata celor pierduţi şi fără speranţă. Ce nevoie avea diavolul de numele lui? Viciul, bogăţia, lăcomia şi zgârcenia au rămas numele lui şi aici, şi acolo. Numai bunul Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume, pe numele de botez scris din vreme, din pruncie, în Marea Carte a Cerului, ca să se ştie.