Răspunsuri duhovniceşti: Făţarnicia, o infirmitate morală

Preacucernice părinte Ioan Ioanicescu, în Evangheliile ultimelor duminici, Sfinţii Părinţi ne-au pus în faţă mai multe vindecări miraculoase, de ce?

Din Sfânta Scriptură aflăm despre două feluri de boli, trupeşti şi sufleteşti. În fiinţa noastră omenească sălăşluiesc, ca doi copii în pântecele aceleiaşi mame, trupul şi sufletul. Pe cât de mare este bucuria când aceştia doi sunt sănătoşi, pe atât de mare este durerea când unul din ei este bolnav. Prin minunile săvârşite, Domnul arată, pe de o parte, puterea Sa dumnezeiască, pe de altă parte, marea Sa iubire faţă de oameni. Trebuie să reţinem însă că, prin vindecarea bolilor trupeşti, Mântuitorul ne-a dat şi nouă o pildă: ca atunci când vedem pe cei ce au trebuinţă de ajutorul nostru, să le sărim în ajutor, prin fapte de milostenie. Sfânta Evanghelie ne mai prezintă şi o altă infirmitate, mai grea şi mai apăsătoare decât neputinţa trupească, infirmitatea morală a fariseilor, care în loc să se bucure de minunea săvârşită chiar sub ochii lor, au început a cârti, spunând că nu se cădea să se facă aceasta în zi de sâmbăta. În cuvinte aspre, Mântuitorul a înfierat vorbirea mai-marelui sinagogii cu expresia: "făţarnice!", şi aceasta pentru că dincolo de cuvintele rostite cu meşteşug erau invidia, vicleşugul şi răutatea. Ce este acela un făţarnic? După cum infirmul de ochi nu vede lumina soarelui şi nu o recunoaşte, tot aşa făţarnicul nu vede şi nu recunoaşte binele, adevărul şi dreptatea din jurul lui, ci caută mereu să cârtească, să le judece şi să le întunece cu vicleşugul şi cu răutatea care-i întunecă inima. După cum cel şchiop nu poate umbla drept, tot aşa făţarnicul nu poate iubi dreptatea şi binele, punând în locul lor necinstea şi înşelăciunea. Făţărnicia este o infirmitate morală, o orbire spirituală. Făţarnicul se arată refractar faţă de tot ce este lunină, adevăr şi dreptate. Făţarnicul una gândeşte, alta vorbeşte şi alta face. El caută să pară înaintea oamenilor bun, blând, credincios şi corect, dar gândurile îi sunt viclene. Făţarnicul e omul cuprins de mândrie, dornic de parvenire, dornic de a fi lăudat de semeni. El se socoteşte pe sine mai bun, mai deştept, mai credincios decât semenii săi, şi aceasta îl pune în situaţia de a nu fi sincer, de a se minţi pe sine şi pe alţii, de a nu avea un corespondent în felul cum se manifestă, în vorbele lui, în faptele şi atitudinea lui. Desigur, Mântuitorul a înfierat atunci mai ales fariseismul sub aspectul lui religios, adică acela prin care credinţa în Dumnezeu şi dragostea de oameni sunt trădate de faptele omului făţarnic. Această atitudine a avut, şi poate avea, multiple înfăţişări. El poate fi în cultură, în artă, în ştiinţă şi, în general, în viaţă. Este trăirea în superficialitate, complacerea în minciună şi falsitate. Lipsa de legătură cu adâncurile vieţii, cu marile îndatoriri pe care ni le pune viaţa în spate. Drept aceea, să învăţăm din Evanghelia acestei duminici că este bine să ne îngrijim atât de trup, dar mai ales de suflet. Să ne îngrijim şi să păstrăm sănătatea trupului, fugind de tot ceea ce ar primejdui şi ar slăbi puterea şi înfăţişarea lui. Să nu uităm însă de sănătatea sufletului, să nu fie cuprins de cumplita infirmitate a făţărniciei, a vieţii superficiale şi false, a compromisului cu păcatul, cu minciuna, ura, invidia, mândria şi nedreptatea. Să trăim în bună chibzuinţă, în pace şi omenie, în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, în întrajutorare şi facere de bine, căci numai aşa ne vom putea bucura de darurile cereşti, aduse de Mântuitorul Hristos.