Răspunsuri duhovniceşti: Harismele, mijloace excepţionale de întărire a credinţei

Părinte, ce sunt harismele şi care este rolul lor în viaţa creştinului?

Harismele sunt în legătură directă cu harul divin, care este unic şi unitar după fiinţa sa, însă prin lucrările şi efectele pe care le produce în persoanele umane, el ia înfăţişări şi manifestări diferite. Manifestările sau lucrările diferite care apar din colaborarea harului divin cu omul se numesc daruri. Harismele sunt daruri mai deosebite, daruri excepţionale, cu totul speciale, ale Sfântului Duh. Acordarea lor nu se face după criteriul meritelor personale, ci după bunăvoinţa lui Dumnezeu şi numai în folosul Bisericii, nu al celui care le primeşte. Fiecărui credincios îi revine sarcina de a distribui cât mai bine ceea ce a primit de la Dumnezeu, de a se comporta ca un bun iconom (administrator). Apariţia harismelor, ca rezultat al unei revărsări excepţionale a Sfântului Duh, era împlinirea profeţiei lui Ioil (3, 1 şi Fapte 2, 16), precum şi a făgăduinţei Mântuitorului făcută Apostolilor înainte de Înălţare, când i-a anunţat că celor ce vor crede şi se vor boteza, le vor fi acordate semne sau minuni extraordinare: izgonirea demonilor, vorbirea în limbi noi, puterea de tămăduiri etc. Profeţia lui Ioil şi cea a Mântuitorului s-au împlinit cu prisosinţă. La Ierusalim şi în Iudeea (Fapte 2, 4-41), în Lida (Fapte 9, 33-35), în Samaria (Fapte 8, 5-8) şi oriunde se răspândeşte credinţa în Hristos, fapte minunate întăresc creştinismul şi adeveresc cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină: "Amin, amin grăiesc vouă, cel ce crede în Mine va face şi el lucruri pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face" (Ioan 14, 12-14). Toate aceste lucrări minunate împodobesc creştinismul, iar după Cincizecime, harismele constituie un mijloc excepţional pentru întărirea credinţei neofiţilor şi pentru convingerea iudeilor şi mai ales a păgânilor de dumnezeirea noii credinţe. Această comportare a providenţei răspundea nevoilor Bisericii de atunci. Cu timpul ele s-au rărit, pe masură ce Biserica creştea şi se întărea, pentru că nu mai erau atât de necesare. Nu era exclus ca orice creştin să poată câştiga pe alţii pentru credinţa sa, ba eventual să vorbească chiar în adunare, însă de obicei doar harismaticii care erau înzestraţi de darurile Sfântului Duh aveau puterea cuvântului. Care sunt harismele dăruite de Dumnezeu celor vrednici? Ca formă de manifestare, harismele sunt felurite, dar toate purced din aceeaşi sursă, toate servesc aceluiaşi scop, toate arată aceeaşi putere divină. Unitatea lor rezidă în Duhul Sfânt, unitatea lor formală în Iisus Hristos, unitatea lor finală în Dumnezeu-Tatăl. Credincioşii care le posedă nu sunt decât administratori vremelnici ai unui har divin unic şi multiform. Numărul harismelor nu se poate fixa cu precizie, ele depind de voia Sfântului Duh, care le acordă potrivit nevoilor felurite ale fiecărei comunităţi. Sfântul Apostol Pavel enumeră, după felul lor, mai multe harisme, dar nu-şi propune să le amintească pe toate şi nici să le clasifice. Astfel în I Corinteni 12, 8-10 şi 28-30, el menţionează nouă harisme: cuvântul înţelepciunii, cuvântul înţelegerii, credinţa făcătoare de minuni, darul tămăduirilor, facerea de minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor. În Romani 12, 6-8 aminteşte şapte feluri de harismatici: proorocii, slujitorii, învăţătorii, sprijinitorii, milostivii, cârmuitorii şi apărătorii. Desigur că acestor liste li s-ar putea adăuga şi alte harisme, ţinând seama şi de alte manifestări ale Sfântului Duh. De cele mai multe ori, harismaticii se deosebeau de ceilalţi creştini şi prin darurile sau talentele lor naturale, la care se adăugau cele ale Sfântului Duh. Există însă o harismă pe care toţi Sfinţii Părinţi o consideră cea mai importantă: dragostea. Ca folos, ea înlocuieşte toate harismele şi constituie cea mai înaltă cale de desăvârşire. Dragostea, ca harismă, trebuie să-şi aibă motivul şi scopul de la Dumnezeu şi la aproapele. Astfel înţeleasă şi trăită, dragostea creştină are într-însa puterea dumnezeiască de a uni pe credincioşi în marea familie a lui Dumnezeu şi a rodi respectul reciproc al demnităţii umane, liniştea, buna înţelegere şi pacea, spre înflorirea vieţii pământeşti şi câştigarea vieţii veşnice. Toţi creştinii trebuie să fie animaţi de dragoste în tot ceea ce fac, iar dragostea lor să fie dezinteresată şi larg cuprinzătoare. Primirea Sfintelor Taine şi încorporarea lor la Trupul Tainic al lui Hristos, care este Biserica, nu-I înstrăinează de lumea aceasta, ci îi leagă şi mai mult de slujirea ei, pentru binele tuturor, după voia lui Dumnezeu şi după exemplul Sfântului Apostol Pavel, care s-a făcut tuturor toate, ca pe toţi să-I dobândească.