Răspunsuri duhovniceşti: Ilegalitatea unui proces. Dumnezeu, judecat de oameni

Părinte profesor, procesul Mântuitorului, modul, locul şi timpul desfăşurării lui, acuzele aduse lui Iisus Hristos şi sentinţa cu moartea denotă o ilegalitate flagrantă de la legea iudaică. Cum ar fi trebuit să se desfăşoare procesul Mântuitorului?

Procesul s-a ţinut în casa lui Caiafa şi cu participarea unui număr restrâns de sinedrişti - părtaşi la complot, căci nu numai că nici unul nu se arată cât de puţin favorabil acuzatului, dar toţi sunt gata la orice ilegalitate - unde s-a căutat un temei pentru osândirea la moarte a lui Iisus. Că aplicarea legii nu era prima grijă a acestor judecători reiese şi din faptul că "arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare" (Mt. 26, 59). Ce lucru înfiorător! Ei, judecătorii, cărora legea le cerea să fie absolut imparţiali, incită la cea mai gravă ilegalitate. Legea spunea clar că, în afacerile capitale, acuzatorul trebuia avertizat asupra gravităţii mărturiei sale, prin cuvintele: "Nu uita că porţi asupra ta sângele celui pe care tu îl acuzi şi cel al tuturor urmaşilor pe care el i-ar fi avut până la sfârşitul lumii" (cf. Daniel-ROPS, "Jésus en son temps"). De ce trebuia ca mărturia să fie adusă de doi martori? O spun texte biblice ca cele din Numeri 35, 30; Deut. 17,6; 19,15; o acuză să poată fi reţinută de tribunal era nevoie de mărturia concordantă a cel puţin doi martori. Iar această clară prescripţie biblică este reluată şi precizată în "Talmud". Astfel, de pildă, în Tosefta, Sanhedrin XI, 1, citim: "Nici un om acuzat de o vină capitală nu poate fi condamnat altfel decât prin tăria declaraţiei martorilor" (cf. Haim COHN, "The Trial and Death of Jesus"). În cazul lui Iisus, deşi se prezentaseră mulţi martori mincinoşi, a fost greu să fie găsiţi doi martori ale căror declaraţii să fie la fel (Mc. 14, 55-56). Printr-un curios amestec de formalism juridic şi ilegalitate - care se va regăsi pe tot parcursul acestei drame judiciare -, sinedriştii ţin să aibă minimum două mărturii concordante, dar, pentru a le obţine, nu ezită să facă apel la martori mincinoşi. Până la urmă au venit doi care L-au acuzat pe Iisus de a fi făcut o afirmaţie vinovată împotriva templului. Se pare, de altfel, că nici mărturiile acestor doi nu erau deplin concordante, depoziţiile lor fiind raportate diferit de Matei (26, 61: "Pot să dărâm templul...") şi de Marcu (14, 58: "Voi dărâma acest templu..."). În ambele forme însă, mărturia era mincinoasă, căci, după Sfântul Ioan, Iisus zisese de fapt: "Dărâmaţi (voi) templul acesta şi în trei zile îl voi ridica", evanghelistul adăugând şi această precizare: "Iar el vorbea despre templul trupului Său" (In. 2, 19, 21). Din Istoria Suzanei (1, 62), se ştie că cei doi bătrâni netrebnici au fost omorâţi pentru mărturia lor mincinoasă. Nu s-a întâmplat aşa şi cu oamenii lui Caiafa. Hristos nu a hulit pe Dumnezeu La această acuzaţie şi la altele pe care I le aduceau martorii mincinoşi, Iisus nu răspunde nimic (Mt. 26, 62-63). Dându-şi seama că pe astfel de acuzaţii nu se poate întemeia o condamnare - şi încă o condamnare la moarte -, Caiafa Îi zice Mântuitorului: "Te jur pe Dumnezeul Cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" (Mt. 26, 63). În faţa unei astfel de somaţii juridice, făcută în numele lui Dumnezeu, Iisus se vede obligat să rupă tăcerea. El răspunde: "Tu ai zis", ceea ce înseamnă: "Eu sunt", cum şi apare redată această expresie în paralela de la Mc. (14, 62); şi adaugă imediat: "Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului" (Mt. 26, 64). Prin acest răspuns, Iisus afirmă că este Mesia, dar precizează şi faptul că nu este un Mesia pământesc, ci un Mesia ceresc Care, aşa cum profeţise Daniel (7, 13-14), va primi o stăpânire universală şi veşnică şi va veni pe norii cerului ca Judecător atotputernic. Şi dacă în gura lui Caiafa expresia "Fiul lui Dumnezeu" pare a avea un sens metaforic - "fii ai lui Dumnezeu" sunt numiţi adeseori în Vechiul Testament, în acest sens metaforic, oamenii aleşi -, în răspunsul lui Iisus, această expresie dobândeşte un sens propriu: Fiul Omului Care şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi Care vine pe norii cerului nu este numai om, ci este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu adevărat. Vicleanul Caiafa, care atâta aştepta, îşi sfâşie teatral haina (legea prevedea ca, la rostirea unei hule, cei ce vor auzi-o să-şi sfâşie haina cel puţin de o palmă), zicând: "A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare?" Iar sinedriştii adunaţi acolo au zis: "Este vinovat de moarte" (Mt. 26, 65-66; cf. Mc 14, 64). Şi în acest punct, concluzia sinedriştilor este pripită şi, în fapt, ilegală. Cercetătorii notează că afirmaţia lui Iisus nu putea fi calificată drept hulă în înţelesul juridic al cuvântului. În ce consta mai exact hula împotriva lui Dumnezeu în legea iudaică? După legislaţia iudaică, a huli însemna a insulta majestatea lui Dumnezeu prin rostirea Numelui Său sacru descoperit lui Moise, adică IAHVE, nume pe care nu avea voie să-l rostească decât arhiereul o singură dată pe an, anume la Sărbătoarea Ispăşirii, când intra în Sfânta Sfintelor a templului. În rest, se foloseau anumite substitute ale Numelui lui Dumnezeu, cum erau: Tronul, Cel Binecuvântat, Puterea dumnezeiască, Stăpânul etc. Talmudul precizează pe larg aceste reguli. Astfel, în textul din Lev. 24, 15-16, legislaţia rabinică în vigoare în epoca în care a fost judecat Mântuitorul făcea distincţie între prescripţia din v. 15: "Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat" (lit.: "îşi va purta păcatul său") şi cea din v. 16: "Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat". Evreii înţeleg v. 16 într-un sens mult mai precis: "Cel ce pronunţă numele DOMNUL (adică IAHVE) să fie omorât" (aşa este redat textul şi în traducerea engleză a Bibliei editate de Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1962). Că aşa era aplicat textul şi de vechea legislaţie iudaică se vede clar din Mişna, Sanhedrin VII, 5, unde se prevede că un "hulitor nu este pasibil de pedeapsa cu moartea decât dacă a pronunţat Numele" (cf. H. COHN, op. cit.). Hulirea lui Dumnezeu prin folosirea unor epitete ale Sale, fără rostirea Numelui prea sfânt, era pedepsită numai cu biciuirea (cf. ibid.). Iisus nu pronunţă numele inefabil. Folosind cuvântul "Putere" ca substitut al Numelui lui Dumnezeu, Iisus, deşi se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu, evită hula. De altfel, dacă El ar fi hulit, toţi cei de faţă ar fi trebuit, după prescripţiile legii, să-şi sfâşie veşmintele. Pare evident că, sfâşiindu-şi veşmântul, Caiafa a voit să impresioneze auditoriul şi să determine o rapidă condamnare a lui Iisus. De altfel, pentru a se ajunge la convingerea fermă că cineva a rostit cu adevărat o hulă, Talmudul prevedea un întreg ritual: fiind plasaţi doi martori în dosul unei draperii, învinuitul era adus în plină lumină şi era întrebat în mod precis spre a se constata dacă va rosti Numele preasfânt; dacă o făcea, înainte de a i se înregistra greşeala, trebuia să i se ceară să-şi retracteze hula. Nimic din toate acestea nu se întâmplă în cazul interogatoriului luat lui Iisus. Nici prin faptul că S-a prezentat ca Mesia Iisus nu s-a făcut vinovat de hulă. Dacă sinedristul Nicodim a recunoscut mesianitatea lui Iisus (In. 3, 2), aceasta nu înseamnă că el s-a făcut vinovat de blasfemie. Caiafa nu avea, deci, un temei legal pentru a-L acuza pe Iisus de hulă. De altfel, de o ilegalitate încă şi mai flagrantă era însăşi invocarea recunoaşterii lui Iisus ca dovadă a vinovăţiei Sale, căci legea socotea drept nulă şi neavenită recunoaşterea acuzatului dacă aceasta nu era confirmată de declaraţii ale martorilor. Fără să ţină seama de astfel de detalii juridice, Caiafa şi acoliţii săi pot să-şi încheie întrunirea nocturnă, mulţumiţi de rezultatul eforturilor lor: învinuirea că a hulit pe Dumnezeu poate fi suficientă pentru omorârea lui Iisus. Dar şi locul şi timpul desfăşurării procesului dovedesc ilegalitatea lui. Întrunirea din casa lui Caiafa, care era ilegală şi prin locul, şi prin timpul la care a avut loc. Într-adevăr, după legile în vigoare, sinedriul nu putea judeca o cauză criminală în afara incintei templului; de asemenea, el nu putea judeca o astfel de cauză în timpul nopţii, ci numai ziua, mai precis între jertfa de dimineaţa şi jertfa de seară. Dis-de-dimineaţă se va întruni de urgenţă Sinedriul iudaic, pentru a da o aparenţă de legalitate "procesului". (Diac. George Aniculoaie)