Răspunsuri duhovniceşti: În epoca online-ului, rugăciunea este „timp pierdut“

Ieri am serbat Duminica a cincea a Postului Mare, zi în care cinstim şi pe Cuvioasa Maria Egipteanca. Ce exemplu de vieţuire creştină ne dă această cuvioasă?

Sfinta Cuvioasă Maria Egipteanca ne oferă o lecţie de viaţă. Putem evidenţia două calităţi definitorii ale Sfintei Maria Egipteanca: pocăinţa şi asceza. Prin aceste două virtuţi ne-a rămas întipărit în istorie chipul luminos al acestei cuvioase, care a devenit astfel dascăl al pocăinţei pentru generaţii întregi. Lacrimile pocăinţei şi vieţuirea ascetică au transformat această femeie păcătoasă "afundată întru adâncul răutăţilor" într-o sfântă plină de lumina harului dumnezeiesc, "minunând firea îngerească", cum am auzit citind în Canonul cel Mare. Exemplul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca arată posibilitatea omului păcătos de-a dobândi iertarea păcatelor şi sfinţenia. Mai suntem astăzi capabili să-i urmăm exemplul? Ştim cu toţii că trăim într-o lume secularizată, egoistă şi materialistă, în care valori precum rugăciunea, postul, asceza sau sfinţenia nu se mai regăsesc. Societatea contemporană nu mai înţelege necesitatea şi importanţa rugăciunii sau a vieţii spirituale. Trăim într-o epocă a vitezei. O epocă în care a fi online înseamnă că exişti, în care imaginea mediatică este mai importantă decât realitatea, în care timpul dedicat rugăciunii este timp pierdut, deoarece nu produce nimic vizibil şi imediat. Instinctual suntem într-o căutare a absolutului, a veşniciei, însă ne-am crispat în lucrurile materiale, trecătoare. Idealul narcisist al libertăţii a înlocuit adesea pe cel al sfinţeniei, dezvoltând o revoltă a omului împotriva lui Dumnezeu, în numele libertăţii umane. Cu toate acestea, multe exemple din istorie, ca şi Sfânta Maria Egipteanca, ne arată că în ciuda decadenţei unor comunităţi sau popoare întregi, de scurtă sau mai lungă durată, nu a anihilat dorul după sfinţenie, după împlinirea umanului, sădit de Dumnezeu în om, la creaţie. Omul este chemat la sfinţenie şi la viaţa veşnică prin însuşi faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu Cel Veşnic. Paradoxul fiinţelor umane este acela că sunt în acelaşi timp păcătoase şi chemate să devină sfinţi. De aceea, asceza şi pocăinţa sunt scări care ne urcă acolo de unde am căzut (Sf. Efrem Sirul). Potrivit Revelaţiei divine, întruparea lui Dumnezeu în Hristos Omul are ca scop îndumnezeirea omului creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). "Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu", spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dobândirea acestei stări este scopul vieţii creştine. Noi toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi: "Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt" (I Petru 1, 16). Fără această sfinţire a noastră nu vom intra în Împărăţia cerurilor! Sfântul Apostol Pavel ne spune acest adevăr foarte răspicat: "Nu vă amăgiţi! Păcătoşii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"!