Răspunsuri duhovniceşti: Între credinţă şi îndoială

Preacuvioase părinte, ce ne puteţi spune despre încrederea în Dumnezeu, într-o lume cuprinsă de îndoială?

Cu siguranţă, un sentiment care a frământat lumea dintotdeauna este reprezentat de încredere sau credinţă. Unde nu există încredere şi credinţă, se află îndoiala şi deznădejdea. Dacă întunericul este absenţa luminii şi răul absenţa binelui, tot aşa este şi îndoiala absenţa încrederii. Cum putem dobândi încrederea în Dumnezeu şi ce ne aduce încrederea în Hristos? Încrederea în Dumnezeu, consider că este de fapt o asumare a existenţei lui Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu este un sentiment nativ, care îl putem asuma pe parcursul vieţii sau îl putem umbri cu viaţa noastră dezordonată. Depinde care este drumul nostru duhovnicesc în acest interval de timp pe care noi îl numim viaţă şi stă la dispoziţia voinţei noastre. În acest sens putem spune cu siguranţă că dacă nu este la discreţia voinţei noastre ziua în care ne naştem, tot aşa nici momentul trecerii din această viaţă nu ne este dat nouă. Aşadar, avem la dispoziţia voinţei noastre acest interval de timp, în care se manifestă libertatea noastră. Deci putem transforma acest timp în libertate roditoare şi responsabilă, sau într-o dramă a libertăţii păcătoase, asemenea fiului risipitor. Cultivarea încrederii în Dumnezeu, pe care o numim şi credinţă, ne aduce bucuria unei libertăţi roditoare. Tot în acest sens, Evanghelistul Luca ne relatează minunea de pe calea Emausului. De ce nu au recunoscut cei doi ucenici pe Mântuitorul Iisus Hristos în drumul lor? De ce ochii lor erau ţinuţi ca să nu îl recunoască? Din pricina îndoielii lor. De aceea Mântuitorul Iisus le spune: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii!" (Lc. 24, 25). Ochii lor erau ţinuţi de îndoiala lor. Tot din această pericopă evanghelică înţelegem că îndoiala se vindecă prin comuniune euharistică, întrucât ucenicii îşi recunosc Învăţătorul după frângerea pâinii şi se înspâimântează ei înşişi de îndoiala lor, zicând: "Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32). Învăţăm aşadar că îndoiala aduce şi nepricepere, de aceea în unele rugăciuni ale Bisericii cerem vindecare de toată nepriceperea şi îndoiala. În concluzie, încrederea în Hristos ne aduce convingerea existenţei noastre veşnice şi învăţătura că nu trebuie să ne trăim viaţa aiurea şi să învăţăm a ne iubi sufletul mai mult decât viaţa. Încrederea în Hristos ne vindecă de nepricepere şi de stângăcie spirituală şi morală. Preacuvioase părinte, ce le putem spune tinerilor, care se confruntă tot mai acut cu acest sentiment de îndoială? În primul rând suntem datori să convingem tinerii prin încrederea noastră în Dumnezeu, manifestată în viaţa cotidiană. La rându-mi, tânăr slujitor fiind, tinerii au îndrăznit să îmi adreseze întrebări în acest sens şi am încercat să le exemplific prin trăiri şi fapte din viaţa cotidiană. Dacă privim în viaţa unei tinere familii, observăm că în educaţia copiilor un aport substanţial îl constituie exemplul părinţilor, unicul factor în care copilul are încredere maximă. La vârsta copilăriei, singurele persoane în care avem încredere deplină sunt părinţii, şi de aceea îi urmărim cu toată atenţia şi deprindem din viaţa lor. Ce ar însemna, sau ce înseamnă să ne pierdem singura sursă de încredere în copilărie, şi anume încrederea în părinţi? Înseamnă să ne pierdem şi echilibrul cotidian. Cu atât mai mult se întâmplă dacă ne pierdem încrederea în Dumnezeu, ne pierdem echilibrul existenţial, pentru că pierdem sau ratăm sursa vieţii şi a existenţei noastre. Pierderea încrederii în Dumnezeu înseamnă şi pierderea încrederii în noi înşine, în identitatea noastră ca persoane, întrucât Dumnezeu ne conferă această particularitate. Aşadar, le spun tinerilor că deşi în viaţă oamenii ne dezamăgesc adesea, apropiaţii ne înşală încrederea, singura fiinţă personală care nu ne va dezamăgi nciciodată şi singurul prieten care ne va sta mereu alături, pe parcursul întregii existenţe este Mântuitorul Iisus Hristos. (Darius Herea)