Răspunsuri duhovniceşti: Ispita, păcatul, patima
Părinte, suntem încercaţi prin ispite pe tot parcursul vieţii noastre de pe pământ. Cum le putem deosebi? Cum se manifestă ispitele?
Ispita sau îndemnul la păcat este prima etapă prin care diavolul îl încearcă pe om. Aceasta poate lua forme diferite, precum pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare), pofta ochilor (bogăţie, desfrânare), pofta inimii (mândrie). Creştinul are nevoie de trezvie, o grijă permanentă îndreptată asupra gândurilor şi a lucrurilor care se petrec în jurul său, astfel încât, analizându-le, să acţioneze împotriva lor de la început, când încă sunt slabe. Doar aşa pot fi biruite ispitele care nu încetează săl învăluie pe om, de la naştere şi până la moartea sa. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost ispitit de către diavol pe muntele Carantaniei, dar l-a biruit pe acesta alungându-l de la început.
Sfinţii Părinţi au analizat amănunţit modul în care diavolul acţionează, îndemnându-l pe om să facă fapte potrivnice lui Dumnezeu şi sieşi. Rădăcina păcatului stă în poftă. Dorinţa de plăcere, lăsată să dăinuie în suflet, prinde putere asupra omului şi îl ispiteşte pe acesta să lucreze păcatul.
Păcatul aduce nenumărate suferinţe care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti, nimiceşte viaţa trupească, cauzând diferite boli şi distrugând buna înţelegere dintre oameni. Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu "răsplăteşte fiecăruia după faptele lui" (Rom. II, 6).
Putem vorbi de o ierarhizare a păcatelor?
Am putea încerca o ierarhizare, dar scolastică, şi care nu ne-ar ajuta cu ceva, întrucât păcatul, mic sau mare, rămâne o greşeală înaintea lui Dumnezeu. Singura împărţire a păcatelor este clasificarea lor în funcţie de uşurinţa cu care ne putem depărta, sau nu, de ele.
Când un păcat se găseşte în obişnuinţa unui om, acesta devine patimă. Prin repetarea păcatului se naşte voinţa statornică de a călca legea morală. Părintele Dumitru Stăniloae arată că "toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, care stabileşte armonia normală între oameni", iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că cine posedă egoismul posedă toate patimile.
Păcatul pătrunde adânc în suflet şi se identifică cu omul, astfel încât cel aflat în starea aceasta are conştiinţa adormită. El nu mai poate deosebi binele de rău. Iar dacă ajunge să conştientizeze patima sa, cu greu se poate desface din robia păcatului, dar dacă vrea poate reuşi. Sfântul Ioan Casian vorbeşte de opt patimi: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, ura, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria ("De octo spiritibus malitie"). Viciul nu este de nebiruit. El poate fi înlăturat prin hotărârea tare a voii de a nu mai păcătui, ajutată de harul sfinţitor al lui Dumnezeu. Trebuie înlăturate pricinile care au dus la înrădăcinarea păcatului, astfel încât nimic care ar putea reînvia patima să nu mai ispitească pe om.
Creştinul trebuie să caute înfăptuirea binelui, având totdeauna ca tovarăşi de viaţă trezvia şi iubirea de oameni.