Răspunsuri duhovniceşti: „Jertfa lui Hristos este o catapeteasmă a trupului Său“

Părinte profesor, ştim că ucenicii Mântuitorului au fost surprinşi de Învierea Sa, acest fapt observându-se şi în modul cum s-au comportat în preajma Domnului Hristos până la Înălţarea Sa la cer. Care a fost atitudinea Sfinţilor Apostoli în această perioadă?

Atitudinea ucenicilor Mântuitorului după Înviere trebuie înţeleasă în lumina premiselor comuniunii lor cu Hristos: "De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face Stăpânul său, eu v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (In. 15, 15). Trecerea lor pascală acolo unde se află El ca Cel ce este viu (In. 14, 19) avea să le aducă încadrarea lor ca "fraţi" (In. 20, 17). Când se ruga Tatălui să-i păzească în lume, Mântuitorul arăta că El Însuşi i-a păzit până atunci în numele Tatălui Său: "Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în Numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării" (In. 17,12). Acest context este relevant şi pentru aceia dintre ucenici care aveau uneori atitudini mai aparte între ceilalţi, cum erau Petru şi Toma. Iubirea lui Hristos faţă de ei ca "măsură-etalon" era o iubire care mergea până la jertfă, aşa cum şi Cuvântul din starea primordială presupunea sângele filantropiei Sale veşnice. La rândul Său, Mântuitorul simţea incandescenţa iubirii ucenicilor faţă de El, profeţind plângerea şi întristarea lor profundă provocate de plecarea Sa neaşteptată dintre ei ca o răpire (In. 16, 22). Tocmai de aceea, El a făgăduit că nu-i va lăsa "orfani" (In. 14, 18), ci va veni la ei, ceea ce va însemna şi mutarea lor în starea Sa de a fi viu (In. 14, 19). Arătările Sale după Înviere nu mai însemnau o "vorbire în pilde" faţă de ei, ci "vestirea" pe faţă despre Tatăl (In. 16, 25). Urmarea avea să fie intrarea lor în viaţa veşnică (In. 17, 3) prin înviere duhovnicească la auzirea cuvintelor Sale (In. 5, 25). Dacă descurajarea avea să fie ca o sabie care trecea prin inima lor, astfel această stare însemna pentru Dumnezeu calea dăruirii lor de sine ca o jertfă a arderii de tot. Nemaiaparţinând lor, ei deveneau o "avere" a lui Dumnezeu (Mal. 3, 17), prin naştere din nou. De ce Mântuitorul se arată Apostolilor într-un spaţiu intim, ascuns de ochii celorlalţi? Întrucât Învierea era numai adevărul că viaţa Sa nu poate fi ţinută de moarte; Mântuitorul se apropie de ucenici de departe, căci pentru mintea omenească şi moartea, şi învierea sunt mai presus de puterea ei. Intrând în cele din urmă la ucenici prin uşile încuiate, El arăta că poate birui înfricoşarea inimilor credincioase, dar nu nesimţirea celor împietrite. Ucenicii ştiau că dacă a venit la ei, El venea de dincolo de moarte, fără a-i mai alege doar pe unii dintre ei ca pe Tabor. Atragerea lor la El Însuşi prin suirea pe cruce ca "şarpe de aramă" (In. 12, 32) însemna zdrobirea inimii lor. Aceasta era însă calea de a-i face pe ei să vadă că Învierea nu înseamnă o minune, ci că viaţa Sa este cea mai mare minune (Fapte 5, 20; 4, 12). Arătările aveau ca scop deschiderea ochilor lor pentru această viaţă a Sa (II Cor. 5, 16). Prin această înviere a lor li se conferea puterea de a cere "înfierea" de la Tatăl (In. 1,12), prin ieşirea lor după intrarea prin Uşă la păşunea darurilor Duhului Sfânt (In. 10, 9). La întâia arătare, Mântuitorul nu spusese nimic lui Simon despre lepădarea sa, iar Toma nu era de faţă şi a aflat mai târziu despre această arătare. El însă şi-a manifestat îndoiala nu faţă de moartea Lui, ci faţă de Învierea Lui. Adesea, încrederea lui Toma în cuvintele Mântuitorului era redusă la strictul necesar, ca în cazul cuvintelor Mântuitorului despre "adormirea lui Lazăr" (In. 11, 11-16). Pe de altă parte, neîncrederea l-a făcut pe Toma să fie mai descurajat decât ceilalţi ucenici, având în vedere realitatea morţii Mântuitorului, care nu era aparentă. Însă încurajarea lui de a rămâne cu ucenicii pentru o eventuală altă arătare putea veni de la Petru, care în urma lepădării de Hristos în faţa morţii se simţea mai dator decât toţi faţă de Hristos. Învierea este puterea de a-L vedea pe acelaşi Hristos cu alţi ochi, faţă de vederea Lui în faţa ochilor trupeşti (II Cor. 5, 16). Jertfa lui Hristos fusese într-adevăr o catapeteasmă a trupului Său (Evr. 10, 20) de a-L simţi apoi, în inimi, în care El s-a semănat prin Duhul Sfânt.