Răspunsuri duhovniceşti: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă“

Părinte, care este semnificaţia cea mai profundă a primei săptămâni a Postului Mare?

Această săptămână este partea cea mai importantă şi prima etapă a parcursului duhovnicesc al Postului Patruzecimii. Pentru importanţa ei duhovnicească este numită "săptămâna sfântă" sau "săptămâna curată" şi este un model pentru toate celelalte săptămâni ale postului. În timpul acestei săptămâni, postul este păzit cu cea mai mare grijă de credincioşi printr-o ajunare desăvârşită, în special în primele două zile, luni şi marţi. În mănăstiri însă, ajunarea deplină este extinsă până miercuri seară sau chiar până vineri seară. Aceasta pentru că postirea reprezintă primul canon, condiţia şi suportul pentru toate celelalte nevoinţe ascetice: rugăciunea şi psalmodierea, metaniile, smerenia şi pocăinţa adâncă. Dacă tradiţia liturgică ortodoxă include de regulă o anumită acomodare şi pregătire dinainte pentru praznice şi perioadele importante din anul bisericesc, nevoinţele ascetice în schimb, urmând unor timpi şi ritmuri proprii suişurilor duhovniceşti şi nepătrunselor adâncuri ale sufletului, sunt abordate într-un mod abrupt, pieptiş, din prima clipă, fără răgazuri şi acomodări, vrând prin aceasta să convertească de la primii timpi şi paşi întregul surplus de energie pentru a ne aşeza statornic în adevărata cale a ascezei şi pentru a zădărnici mai hotărât şi mai sigur atacurile cele viclene ale pizmaşului mântuirii noastre. Este o strategie proprie lucrurilor mari şi decisive, care nu admit jumătăţi de măsură. Exterioritatea care descrie treptele de nevoinţă: postirea, ajunarea, privegherile, metaniile, lacrimile şi toate celelalte moduri de nevoinţă, prin parcursul duhovnicesc al postului, sunt mutate într-o teologie interioară prin harul dumnezeiesc nezidit, care rezideşte omul interior, îl inspiră şi înalţă. De la faptele şi evenimentele istorice, vederea noastră este condusă spre interiorul tainic al inimii, acolo unde se sălăşluieşte şi de unde lucrează harul nezidit, înnoirea şi asemănarea noastră cu Dumnezeu. Ipostazele succesive ale credinciosului sunt cele ale istoriei mântuirii: ale căderii, ale rănirii, ale păcatului şi cele ale proniei divine, ale răscumpărării, ale vindecării, înfierii şi mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. Casa sufletului Tatăl o zideşte, Fiul o întăreşte şi Duhul Sfânt o înnoieşte. Zămislirea şi patimile, moartea şi Învierea Fiului se zidesc acum în noi. Este, desigur, teologia proprie Postului Mare, dar începutul şi fundamentul statornic sunt puse în această primă săptămână. Ne este propusă o epistemologie teologică duhovnicească care se mişcă permanent în doi timpi: de la efectele exterioare şi de la o cunoaştere care purcede de la lucruri la o cunoaştere care purcede de la Dumnezeu, în sensul în care Vladimir Losky vorbeşte de o dialectică ascendentă şi respectiv de o dialectică descendentă. Înscriindu-se în această ecuaţie, cunoaşterea mediată de creatură este potenţată, întregită şi împlinită în vederea lui Dumnezeu aşa cum El este. Ce au specific slujbele acestei prime săptămâni a postului? Slujbele religioase se evidenţiază între celelalte slujbe din timpul postului prin durată, fiind mai extinse; prin solemnitate, aducând tonuri mai grave în slujire şi prin profunzimea temelor teologice prezente. În primele patru zile, luni, marţi, miercuri şi joi se citeşte Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul în cadrul Pavecerniţei celei Mari. Acest canon evocă întreaga istorie a mântuirii de la Adam şi până la jertfa pe cruce a Domnului, chemând sufletul ("O, suflete al meu") să urmeze toată virtutea şi să se asemene chipurilor luminoase ale celor drepţi şi să fugă de tot păcatul şi lucrurile celui rău şi pururea să năzuiască la Dumnezeu prin pocăinţă, prin smerenie, lacrimi şi mărturisirea păcatelor. Implorarea "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă", un suspin al sufletului ţâşnit din adâncurile smereniei, revine pe tot parcursul canonului şi conferă profunzime pocăinţei şi un statut de continuă mărturisire a sufletului în timpul rugăciunii. Menţionarea stării de exil în care ne-a strămutat păcatul ţine trează în suflet dimensiunea eshatologică a patriei cereşti, pierdută prin Adam cel dintâi, trupesc şi agonisită pentru noi în Hristos, Adam cel Nou.