Răspunsuri duhovniceşti: Misiunea preotului într-un spital de psihiatrie

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi care sunt problemele creştinilor sau pacienţilor din punct de vedere spiritual la un spital de psihiatrie?

Bolnavii care vin la capela unde slujesc caută o mângâiere, pentru că dacă nu o găsesc întotdeauna la cadrele medicale o caută în biserică, înaintea lui Hristos. Vă mărturisesc un caz: soţia mea a întrebat într-o zi o fată de 27 ani ce să îi aducă; aceasta i-a răspuns că îi plac păpuşile, deşi are 27 ani. I-a adus o păpuşă folosită de care s-a bucurat enorm. Am înţeles ulterior că mama ei a abandonat-o de mică într-o casă de copii, iar fetiţa, când a ajuns mai mare, s-a îmbolnăvit psihic, tocmai din cauza singurătăţii, pentru că nu avea afectivitatea mamei, a părinţilor; acum este acolo de câţiva ani şi aşteaptă mereu gesturi de afectivitate. Tuturor le lipseşte afectivitatea. Dar în momentul în care ţi-ai asumat să fii păstor celor aflaţi în suferinţă, indiferent că este vorba de un spital de boli psihice sau nu, în acel moment trebuie să te gândeşti că te jertfeşti pentru cel ce este acolo, pentru că şi el este chip al lui Dumnezeu. Vă ajută cei apropiaţi în pastoraţie? Care este deosebirea între a fi preot la parohie şi a fi într-un spital de psihiatrie? Am un părinte duhovnicesc de la care cer sfat când am nevoie, nu aş putea altfel; familia de asemenea este lângă mine, mă ajută, această pastoraţie nu poate fi făcută de unul singur. Sigur, ca şi preot îţi faci activitatea în capelă, dar pe lângă aceasta ai nevoie şi de susţinere din partea părintelui duhovnic şi a familiei. Dacă nu ar fi milostivirea lui Dumnezeu şi bunătatea cu care ne acoperă cu harul Său ceresc, nu am putea săvârşi nici un lucru în aceste spitale; este o situaţie specială, în spital nu este ca şi într-o parohie, unde comunitatea este alături tot timpul de preot, sunt aceiaşi oameni. Am slujit şi eu în două parohii şi ştiu cum este, mai ales la sat, oamenii vin tot timpul, te întreabă de ce e este nevoie, ce mai pot face pentru bunul mers al bisericii, al comunităţii. La spital, în schimb, nimeni nu te va întreba acest lucru, bolnavii nu sunt aceiaşi. Ei sunt aduşi, stau câte o lună în spital, apoi pleacă şi vin alţii; de-abia ai timp să îi cunoşti, ei sunt ca o carte închisă, doar la Taina Spovedaniei poţi să afli câte ceva despre greul vieţii lor. Sunt sinceri când se mărturisesc? Mulţi sunt sinceri. Vin oameni cu tot felul de probleme, dar cei mai mulţi sunt în vârstă şi vin cu regularitate, o dată la 3-4 luni. Aceştia sunt sinceri la spovedanie, dar oamenii cu afecţiuni psihice de multe ori fabulează. O fac cu responsabilitate sau cu un formalism oarecare? Dintr-un formalism, aş putea spune. Dar, automat, când văd preotul, vin la capela pe care o avem în cadrul spitalului; acolo nu avem nevoie de clopot, deoarece, când văd maşina preotului, vin la slujbă; avem program aproape zilnic cu bolnavii, program de asistenţă socială; îi cercetăm, atât în capelă, cât şi în saloane. Cum poate Biserica să îi ajute pe aceşti oameni aflaţi în suferinţă? Prin rugăciune, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, Taina Sfântului Maslu; ştim foarte bine că şi boala psihică se leagă de un fel de demonizare; când intru acolo simt efectiv o energie negativă. La început au mers foarte greu şi slujbele; se simţea o forţă malefică ce dorea să împiedice bunul mers al slujbei. Până la urmă toţi suntem chip al lui Dumnezeu şi avem datoria să răspundem slujirii cu timp şi fără timp. Da, Dumnezeu pe toţi ne cheamă la mântuire, chiar dacă ei şi-au pierdut unele calităţi pe care noi, cei normali, le avem şi cu care ne putem mântui mai uşor, având mintea întreagă, voinţa îndreptată spre cele bune şi libertate. Dar unii conştientizează şi recunosc că acolo au avut prilejul şi L-au găsit pe Dumnezeu.