Răspunsuri duhovniceşti: Nu există căsătorie de probă

Părinte, ce le spuneţi tinerilor care au prietenii frumoase şi de lungă durată, dar amână căsătoria? E acceptată o astfel de viaţă, mai ales când vine pe lume şi un copil?

Până la copii, doi oameni se căsătoresc mai întâi. Dacă se inversează ordinea lucrurilor, tot noi avem de suferit. Nu sunt decât trei momente mari în viaţa omului: naşterea şi Botezul, Cununia (sau călugăria) şi marea trecere. Dintre toate, cel mai important e ultimul moment, dar contează enorm momentul de la mijloc, pentru că el dă direcţia unui suflet. Dacă cei doi pleacă la drum cu un bagaj de compromisuri în spate, când vor veni încercările adevărate, legătura dintre ei se poate frânge dureros, mai ales pentru unii. Căsătoria nu e ceva provizoriu, "să vedem dacă ne înţelegem", nici nu poate fi înlocuită cu concubinajul, până cei doi stabilesc dacă "se potrivesc". Sunt destule cazuri, şi la noi, dar mult mai frecvent în Occident, în care după o convieţuire de acest fel, de cele mai multe ori scurtă, cei doi au ales să trăiască separat şi să se întâlnească "fără obligaţii", când au "nevoie" trupeşte unul de celălalt. Cât de trist! Căsătoria e mult mai mult decât atât! Prin căsătorie mori tu şi moare el, dar se naşte o familie prin care fiecare din cei doi devine cu adevărat om deplin, căci se împlineşte prin jertfelnicia faţă de celălalt. Căsătoria e o nebunie sfântă, prin care doi viteji se pun spate în spate şi se bat cu toată lumea asta rea, pervertită şi pervertitoare, parşivă şi adeseori perversă! Dar pentru ce se bat? Se bat să afirme că nu se tem de moarte, că nu se tem de ofensiva răului, că chiar de ar fi îngenuncheaţi sau biruiţi material, ei mereu o să iubească Binele, Adevărul şi Frumosul, căci El este cel care îi uneşte şi Cel spre care ei merg. De-asta vedeţi bunici care se iubesc şi se respectă ca în prima zi a căsătoriei lor, de-asta vedeţi soţii (şi mai rar soţi) care ajută zeci de ani un soţ paralizat şi altele de acest fel. Părintele Stăniloae spune astfel : "Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirmă prin iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-l respecta pe celălalt ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el". Cât despre trup, acesta e bună slugă, dar rău stăpân. Nu vă îndulciţi de dorinţele lui. El e una dintre cele trei surse prin care se lucrează ispitirea, care vine de la trup, de la lume şi de la diavol, direct. N-aţi sesizat? De câte ori eşti cinstit, corect, demn, vertical, chiar sever cu un om (fără să fii însă nedrept), omul acela te respectă şi ajunge uneori chiar să te iubească. De câte ori, invers, îi faci toate după placul lui, nu mai ştii ce să faci ca să îi intri în voie etc., de atâtea ori te dispreţuieşte şi te răneşte, cum se zice, mai puţin academic, "spală pe jos cu tine". Aşa e şi cu trupul. E ca un partener de viaţă. Trebuie silit să înţeleagă că sufletul e conducătorul, că bucuriile sufleteşti sunt mai mari, mai frumoase şi mai curate decât plăcerile lui, pentru că sunt netrecătoare. Credinţa în Învierea Domnului şi viaţa în Hristos spiritualizează bucuriile trupului şi le întorc la cinstea cea dintâi, arhetipală, când toate erau "bune foarte".