Răspunsuri duhovniceşti: Pentru un creştin, perfecţiunea este echivalentul desăvârşirii

Părinte, ne dorim adesea ca tot ceea ce facem să fie perfect, însă nu totdeauna reuşim şi cădem în deznădejde. Poate fi perfecţionismul exagerat catalogat drept o manifestare a păcatului mândriei?

Dorinţa continuă a omului de perfecţiune izvorăşte dintr-un sentiment adânc, impregnat în fiinţa umană încă de la crearea sa. După învăţătura creştină, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27) şi tinde spre asemănarea cu Ziditorul său. Omul este o creatură care a primit porunca să devină dumnezeu, spun Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Vasile cel Mare. Chipul împlică destinaţia omului spre îndumnezeire, manifestată prin setea de infinitate, de perfecţiune. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă faptul că asemănarea omului cu Dumnezeu reprezintă nu numai starea finală de îndumnezeire, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voinţa omului stimulată şi ajutată de harul lui Dumnezeu. Privită din acest punct de vedere, afirmăm cu certitudine că setea sau dorinţa omului de perfecţiune (desăvârşire) este un aspect pozitiv prezent în fiinţa umană. Din cauza păcatului, dorinţa de perfecţiune a îmbrăcat o altă haină, pierzându-şi din intensitate, însă totuşi nu a dispărut şi continuă să străbată sufletul omului. Este adevărat că ne dorim adesea ca tot ceea ce facem să fie perfect, ireproşabil, şi nu cred că greşim. Pentru un om cu adevărat credincios, perfecţiunea este echivalentul desăvârşirii şi stă în strânsă legătură cu sentimentul religios, astfel, din punct de vedere duhovnicesc, perfecţiunea se împlineşte în Hristos. Tot din acest punct de vedere, putem privi pe sfinţi, care ne sunt prin viaţa şi faptele lor modele de perfecţiune (desăvârşire). În plan material, perfecţiunea se poate dobândi prin muncă susţinută într-un domeniu anume, din dorinţa de a găsi rezultatul final. Am întâlnit oameni care, având un sentiment adânc al conştiinţei, lucrează cu timp şi fără timp, în frica lui Dumnezeu spre împlinirea celor ce se cuvin. În acest context, Biserica a învăţat întotdeauna că omul trebuie să se desăvârşească în fiecare zi, prin lucrarea desfăşurată atât în plan spiritual, cât şi în plan material. Care sunt urmările acestei dorinţe de perfecţiune? Intervin tot felul de încercări, mai ales din cauza neputinţei firii noastre omeneşti, la acestea adăugându-se şi feluritele ispitiri venite de la vrăjmaşul diavol. În aceste condiţii, un om care nu are susţinere duhovnicească renunţă la ceea ce şi-a propus, din cauza deznădejdii. Hristos ne încurajează spunându-ne: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (In. 16, 33). Un om cu adevărat credincios, care atinge, în parte, perfecţiunea consideră că realizarea obţinută se datorează în mare măsură proniei divine, şi în acest sens avem modelele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre drept-măritoare. Pilduitoare în acest context ne sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Gal. 6, 14). Cele expuse mai sus definesc o mică parte a dorinţei de perfecţiune (desăvârşire) văzută din perspectivă ortodoxă. În societatea de astăzi, dorinţa de perfecţiune este privită mai mult din punct de vedere material, din cauza ancorării puternice în spaţiul în care trăim şi în acest context aspectul spiritual al perfecţiunii aproape că dispare. În aceste condiţii, dorinţa de perfecţiune, golită de simţământul religios, se poate transforma în perfecţionism exagerat, care are la bază o continuă dorinţă de afirmare ce se hrăneşte din mândrie şi egoism, scopul ecestui perfecţionism exagerat fiind acumularea de slavă deşartă. Pentru a ne feri de un asemenea păcat, întotdeauna trebuie să dăm dovadă de un echilibru, pe care Sfinţii Părinţi îl definesc prin dreapta socotinţă. Suntem datori a năzui spre perfecţiune (desăvârşire), conduşi fiind de chemarea cea dintâi şi în acest sens sentimentul religios ne este călăuză spre împlinirea ţelului nostru de a săvârşi continuu şi nelimitat cele ce sunt bine-plăcute înaintea lui Dumnezeu.