Răspunsuri duhovniceşti: „Poezia religioasă rămâne setea de frumos şi foamea de mană“

Părinte Mihalache Tudorică, în calitate de poet şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, vă rugăm să ne spuneţi care este statutul poeziei religioase în societatea de astăzi?

Chiar dacă trăim într-o lume atinsă grav de cancerul grabei, secularizării şi desacralizării, poezia religioasă rămâne, şi pentru cei de azi, şi pentru cei de mâine, mărturisirea originii omului, setea de frumos şi foamea de mană. Cred cu putere că filonul religios în artă, în literatură este cu atât mai necesar în zilele noastre. Dacă omul, inconştient, ar rupe cu trecutul lui, nu ar face altceva decât să-şi arunce în foc certificatul de naştere şi de apartenenţă. În acest sens, laicizarea forţată şi totală a constituţiei europene ar pune în pericol nu numai identitatea unui continent, ar duce inevitabil la deschiderea unei cutii a Pandorei, care ar bulversa tradiţiile şi spiritualitatea unui întreg grup de state. Din momentul în care în această Carte a naţiunilor nu apare niciodată cuvântul "creştin", ba, mai mult, când se încearcă cu mijloace care mai de care mai rafinate eliminarea prin bruscare a religiei din şcoli şi a icoanelor din instituţii, ne putem aştepta şi mai mult la adâncirea teribilă a crizei morale. Pe toate palierele. Negarea creştinismului din opera unor genii precum Brâncuşi este o prostie fără egal în istoria europeană şi dovada că unii nu au gustat niciodată inefabilul, frumuseţea stâlpului şi scării către cer. A lega cuvântul Domnului la gură în numele unei democraţii pălite, şchioape şi confuze este cea mai mare prostie care ni se oferă pe gratis. Eu, unul, n-am auzit în viaţa mea ca în vreo universitate prostia să devină Catedră, iar nerozia - materie de predat. Redescoperirea marilor poeţi poate fi o soluţie în această situaţie? La români, Eminescu rămâne încă un neînţeles, şi asta pentru că nimeni dintre cei ce l-au citit sau judecat nu s-a ridicat la nivelul patimilor lui. După ţăranul român, Eminescu rămâne cea mai înaltă academie a limbii române. Ba îmi vine a zice că Eminescu este începutul şi sfârşitul graiului nostru. Eminescu este colosal. Atâta vreme cât nici limba lui Shakespeare nu i-a putut reda întregul fior înseamnă că duhul lui este unic şi greu traductibil. Eminescu este egal cu Dorul, şi el greu de intrat în Enciclopedia lumii. Eminescu este suma anticipată a limbii poporului nostru. Veacuri multe de acum încolo vor începe şi se vor sfârşi cu el. Punct. Sau, cum zice el, punctum. Eminescu este cel mai mare noroc al neamului nostru şi starea de graţie unică a limbii sale este rânduiala gândului românesc şi crucea lângă care s-au răstignit, la rândul lor, toţi marii noştri poeţi. După cea de la Roma, Eminescu este a doua Columnă a noastră, este mărirea şi slava. Eminescu este ODA. Blaga, marele gânditor "cu sistem", i-a urmat pe cale, chiar dacă s-a jucat cu numele Domnului, numindu-l "marele anonim". Dincolo de poziţia părintelui Stăniloae (îndreptăţită de altfel), de piatra din capul unghiului şi dorul dintre pleoape nu s-a lepădat. De ce a uitat numele Tatălui, nu ştim. Poate la o întâlnire la umbra stejarului lui Mamvri ne va spune ce s-a întâmplat şi cât.