Răspunsuri duhovniceşti: Prin credinţă se revarsă în om cunoaşterea de Dumnezeu

Părinte, este în fiecare dintre noi un strop de necredinţă? Cum să luptăm împotriva ei?

Credinţa este una dintre virtuţile teologice alături de nădejde şi dragoste. Atunci când toate aceste trei se împletesc armonios în omul credincios, îl înalţă şi-l situează pe treapta cea mai înaltă a vieţii spirituale, desăvârşirea. Una fără cealaltă nu duce la nimic, se susţin şi se completează una pe cealaltă, fiecare fiind temelia celeilalte, astfel lucrând mântuirea. Credinţa naşte nădejdea şi aprinde dragostea; nădejdea le înaripează pe amândouă, iar dragostea ruptă din Dumnezeu, "Dumnezeu este Dragostea", le umple de har. Pentru a le dobândi, omul se smereşte şi smerit gândeşte lucrarea lor. Omul mândru nu poate crede, nu poate iubi, nu poate nădăjdui. Acesta se luptă cu împuţinarea credinţei cu neputinţa de a iubi şi cu deznădejdea la vreme de încercare. Ispita credinţei este îndoiala. Tot omul este încercat. La voia lui Dumnezeu, ispititorul seamănă îndoiala în cugetul şi inima omului, încercându-i credinţa. Omul credincios şi întărit în credinţă nu alunecă uşor. Cunoaşterea dă viaţă credinţei. Dacă ai reuşit să-L cunoşti pe Dumnezeu, crezi cu adevărat în El fără umbră de îndoială. Cunoaşterea lui Dumnezeu vine prin revelaţie, prin descoperire. Dumnezeu ni se descoperă. Izvorul descoperirii sau al revelaţiei lui Dumnezeu, după cum bine ştim, este Sfânta Scriptură. Citind Sfânta Scriptură, Dumnezeu ni se împărtăşeşte, ne spune Cine este şi ce Voieşte de la noi. Mai mult credem în cel pe care-l cunoaştem decât în cel necunoscut. Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu ni se descoperă ca să credem cu adevărat în El, ca şi Cel ce este "Calea, Adevărul şi viaţa". Aş spune că smerenia şi cunoaşterea sunt surorile credinţei. În concluzie, aş spune ca "stropul de necredinţă ce se află în fiecare din noi", se manifestă mai mult la vreme de încercare şi există pe măsura lipsei de cunoaştere a lui Dumnezeu, a necunoaşterii Atotputerniciei Lui, a lipsei de credinţă, de nădejde şi de dragoste din noi. De multe ori vorbim despre credinţa noastră în Dumnezeu, mărturisind-o în mod declarativ, dar Dumnezeu nu ne vrea să fim numai vorbitori, ci şi trăitori. Atunci când şi trăim credinţa înseamnă că ea există şi se manifestă în noi şi prin ea stăm legaţi de Dumnezeu. Iar atunci când n-o trăim, ci mai mult vorbim despre ea, înseamnă că teoretic ea există într-o oarecare măsură, dar nu se manifestă, nu lucrează, făcând loc îndoielii, necredinţei care ne face să stăm departe de Dumnezeu. Credinţa este un dar de la Dumnezeu, smeriţi să-l cerem ca să-l putem şi primi. (Marius Ianoş)