Răspunsuri duhovniceşti: Renunţarea la voia proprie este mântuitoare
Preacucernice părinte Liviu Barbu, cât de importantă şi necesară este ascultarea şi sfătuirea cu părintele duhovnic în cadrul comunităţii parohiale?
Împreună-lucrarea în comuniune şi ascultarea sunt totul. Acestea reprezintă cheia mântuirii noastre. Mântuitorul nostru Hristos s-a rugat pentru noi ca toţi să fim una (In. 17, 22), iar Sfântul Apostol Pavel insistă foarte mult pe unitatea de credinţă şi lucrare în comunităţile creştine. Dacă citim scrieri din epoca primară, precum Epistolele clementine sau Epistolele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei, vom înţelege în ce duh trăiau creştinii din acea vreme şi legătura dintre episcop, preoţi şi comunitate. Comuniunea este proprie Dumnezeului nostru, Sfintei Treimi şi ţinta vieţuirii noastre. Trebuie să căutăm această comuniune în legătura noastră cu duhovnicul, apoi aceasta se va răsfrânge în viaţa de familie şi în relaţiile noastre cu ceilalţi. Ascultarea reciprocă, a unuia faţă de celălalt, preferarea dorinţei celui de lângă noi, iar nu a noastră sunt semne ale maturităţii duhovniceşti şlefuite în nevoinţa ascultării, a ascultării de duhovnic în primul rând.
Acum nu trebuie să impunem un anumit tip de ascultare. Scopul ascultării este smerenia ego-ului personal, tăierea voii noastre păcătoase şi împlinirea voii lui Dumnezeu. Există multe moduri de a realiza acest lucru, care de altfel nu este uşor, specifice caracterului fiecăruia. Toţi avem de renunţat la ceva, trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să-l urmăm pe Hristos. Părintele meu duhovnic îmi spunea adesea că nu trebuie să procedăm precum profeţii, să dăm "ascultări" ca şi cum acestea ar fi ordine divine. Mai importantă este împreună-sfătuirea cu cel care aleargă la noi pentru sfat şi rugăciunea ca Dumenzeu să nu ne lase în întuneric şi să ne lumineze să-I urmăm voia cea sfântă. Sunt totuşi şi duhovnici cu daruri excepţionale care prin descoperire spun oamenilor voia lui Dumnezeu în mod direct. Însă trebuie să fim atenţi să nu credem că dacă am ajuns preoţi şi duhovnici avem acest dar în mod automat. Dacă nu am ajuns la măsura aceasta, Sfânta Scriptură, scrierile Părinţilor, învăţătura de credinţă a Bisericii şi experienţa personală cercată în ascultare faţă de cel mai mare (duhovnic sau episcop) sunt călăuzele noastre sigure.
Ascultarea este reciproca. Exemplul personal al preotului şi ascultarea acestuia de credincioşi în sensul de împreună-sfătuire, preţuire a acestora, a fiecăruia în parte. Găsindu-şi timp să-i asculte, chiar şi conversaţiile care par banale, pot aduce folos duhovnicesc. Odată ce legătura de încredere s-a format între preot şi comunitate, va trebui să ne concentrăm pe sporirea duhovnicească care presupune sacrificiu de sine, renunţare fără de care nu putem ajunge la măsura bărbatului desăvârşit (Efes. 4, 13).
De ce împlinirea sau mântuirea creştinului ţine în mare măsură de renunţare?
Existenţa noastră se desfăşoară pe două planuri, nu paralele, ci care se întrepătrund: cel trupesc, al omului căzut, şi cel duhovnicesc, al omului reînnoit în Hristos. Căderea în păcat şi păcatele pe care le săvârşim înclină viaţa noastră spre o existenţă căzută. Hristos însă, prin întruparea Sa, a restaurat chipul cel dintâi şi ne cheamă la o existenţă duhovnicească, raţională dacă vreţi, în conformitate cu destinul divin al omului. Implicit, vieţuirea duhovnicească atrage după sine lupta cu patimile omului căzut. Ce ne rămâne de făcut? Să renunţăm la lucrurile întunericului şi să vieţuim la nivelul făpturii înnoite în Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos. Chiar Hristos ne dă pildă de renunţare, chiar dacă renunţarea Lui nu a ţinut de afectele păcătoase, ci de cele proprii firii umane: "însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu" (Mt. 26, 39). Renunţarea la voia proprie este mântuitoare, aş putea spune - "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Lupta cu noi înşine este acerbă, însă fără această renunţare nu ajungem la libertatea deplină în Hristos.