Răspunsuri duhovniceşti: Rugăciunile de mulţumire şi importanţa lor pentru lume

Preacucernice părinte Gheorghe Zamfir, care au fost consecinţele suferite de creaţie în urma păcatului strămoşesc?

Din cauza păcatului strămoşesc, relaţia armonioasă care exista între Dumnezeu şi creaţie a suferit consecinţe grave: omul şi-a pierdut nevinovăţia primordială, chipul lui Dumnezeu s-a alterat în el, voinţa sa a fost pervertită, s-a nimicit armonia dintre suflet şi trup, întreaga natură a încetat să asculte de glasul omului aşa cum făcuse în Rai, pământul a fost blestemat să rodească "spini şi pălămidă", iar protopărinţii au fost condamnaţi ca prin "sudoarea frunţii să-şi câştige traiul". Ce s-a schimbat după venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Odată cu Întruparea Mântuitorului Hristos, această realitate s-a schimbat radical: în locul blestemului vine binecuvântarea, în locul discordiei este readusă armonia pentru întregul cosmos. Tocmai pentru a consolida această legătură, Biserica a rânduit în afara Sfintelor Taine şi alte slujbe destinate binecuvântării şi sfinţirii omului în diferitele momente şi împrejurări din viaţă, precum şi rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a întregii naturi înconjurătoare şi a diferitelor lucruri şi obiecte care sunt de folos pentru viaţa noastră. Cum aţi putea defini rolul acestor rugăciuni în viaţa Bisericii? Toate aceste rugăciuni şi slujbe rânduite de Biserică poartă numele de ierurgii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul ierurgie sau evhologie (de la grecescul ierourghia sau euhologia) se defineşte prin rugăciune sau slujba de rugăciune care este direcţionată asupra omului, asupra lucrurilor, asupra obiectelor şi chiar asupra naturii înconjurătoare. Originea ierurgiilor este foarte veche, rădăcinile lor fiind adânc înfipte în Legea Vechiului Testament, unde îşi găsesc corespondenţa. De exemplu, rugăciunea pe care Biserica o face pentru femeia lăuză o găsim practicată şi în Vechiul Testament, unde cartea Leviticului ne oferă următoarele indicaţii: "Dacă o femeie va zămisli şi va naşte băiat, necurată va fi timp de şapte zile; aşa cum este în zilele necazului ei. În ziua a opta, pruncul va fi tăiat împrejur, iar ea va şedea treizeci de zile spre a se curăţi de sângele ei necurat; de nimic sfânt să nu se atingă şi în lăcaşul cel sfânt să nu meargă până ce i se vor împlini zilele curăţirii" (Levitic 12, 2-4). Cea mai mare binecuvântare după creaţie este trimiterea Fiului de către Dumnezeu Tatăl în lume pentru a aduce, odată cu venirea Sa printre oameni, Împărăţia cerurilor şi darurile Sale: "Binecuvântată este Împărăţia ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!" (Mc. 11, 10). În decursul activităţii Sale mesianice, Mântuitorul Hristos a binecuvântat prunci (Mt. 19, 13-15; Mc. 10, 16), a binecuvântat şi sfinţit pâinile, înmulţindu-le (Mt. 14, 19; Mc. 6, 41; Lc. 9, 16), iar la Cina cea de Taină, tot prin a Sa binecuvântare, a transformat pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său (Mt. 26, 26-28). Prin urmare, pornind de la exemplul Mântuitorului, clerul bisericesc binecuvântează şi sfinţesc cu puterea dată lor de către Dumnezeu. Da. Puterea binecuvântării în Biserică a fost transmisă prin succesiunea apostolică, din generaţie în generaţie la episcopi, iar de la aceştia la preoţi, de aceea în săvârşirea ierurgiilor se folosesc formule sacramentale, desprinse din cuvintele Mântuitorului şi din practica Sfinţilor Apostoli: "Binecuvântarea Domnului peste voi toţi" sau "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi". În comuniunea sfinţilor, unde "cel mai mic se binecuvântează de cel mai mare" (Evr. 7, 7), creştinii Îl preamăresc pe Dumnezeu, îi binecuvântează pe semeni şi chiar pe cei care îi vrăjmăşesc prin intermediul cultului liturgic, după porunca Mântuitorului: "Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţii şi nu-i blestemaţi" (Rom. 12, 14). Despre practica ierurgiilor vorbesc de asemenea majoritatea Sfinţilor Părinţi: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Tertulian sau Sfântul Vasile cel Mare. Textul rugăciunilor regăsindu-se în cele mai vechi practici ale Bisericii: în Constituţiile Apostolice, cartea a VIII-a, capitolul 29, avem mai multe rugăciuni pentru sfinţirea apei şi a untdelemnului, iar în capitolul 42 putem citi rugăciunea pentru pomenirea morţilor. Toate aceste practici bisericeşti au evoluat cu timpul, însă scopul şi destinaţia lor a rămas aceeaşi cu cea de la început. Prin urmare, ierurgiile constituie latura creativă a liturgicii bisericeşti.