Răspunsuri duhovniceşti: „Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii“

Părinţii Bisericii au statornicit ca ziua de mâine să fie pentru credincioşi o aducere aminte a izgonirii lui Adam din Rai. De ce tocmai această zi?

Duminica dinaintea începerii Sfântului şi Marelui Post se numeşte Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Această denumire are rolul de a ne aminti viaţa dintru început a primilor oameni pe pământ şi de păcatul neascultării lor, care a atras după sine proscripţia lor din Rai. Prin ei umanitatea este izgonită din Rai din pricina mândriei, neascultării şi neînfrânării. Cântările de la slujba Utreniei acestei duminici rememorează starea lui Adam celui căzut şi izgonit din Rai, care este de fapt paradigma stării noastre păcătoase. Din această cauză, nevoinţele postului, tânguirea pentru păcatele săvârşite, reprezintă şi o supărare pentru Raiul pierdut, pe care este necesar să-l redobândim cu stăruitoare nevoinţe. Duminica de mâine se mai numeşte şi Duminica iertării deoarece însăşi Evanghelia citită la Sfânta Liturghie ne face atenţi asupra importanţei acestei virtuţi, care ne poate agonisi iertarea păcatelor noastre de la Dumnezeu, înlesnindu-ne dobândirea mântuirii, căci ne spune Mântuitorul Hristos: "Iertaţi şi vi se va ierta", "cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura"; "nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi"; "şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Ni se aminteşte despre iertare înaintea începerii postului deoarece, aşa cum spunea părintele Petroniu Tănase, trecut recent în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, nevoinţele noastre din post se constituie şi într-un dar, o jertfă adusă lui Dumnezeu. Dar ca Dumnezeu să primească acest dar, el trebuie să împlinească condiţia evanghelică a darului, aceea de a fi adus în stare de comuniune, împăcaţi cu semenii noştri. Este impresionantă rânduiala de la sfârşitul Vecerniei din aşezămintele noastre monahale când părinţii şi fraţii în frunte cu stareţul îşi cer iertare unul de la altul. În trecut, la strană se cânta în timpul acestei rânduieli canonul Învierii. De ce? Iertarea aproapelui de fapt învie sufletul din moartea provocată de răutate, răzbunare şi egoism, redându-l vieţii de comuniune şi iubire din Biserica lui Hristos. Care este înţelesul creştin al iertării? Nu este uşor să dobândim această virtute. Iertarea este o lucrare grea, dar mântuitoare. Părinţii filocalici ne îndeamnă cu perseverenţă să învăţăm să iertăm din inimă, nu doar formal, ca un act exterior, crispat şi voluntarist. Numai iertarea din inimă este plăcută lui Dumnezeu. Să ne amintim şi de sfatul marilor duhovnici că semnul iertării depline este şi uitarea răului pricinuit de aproapele. Am citit undeva o zicere foarte frumoasă: "Iertarea şi uitarea sunt armele răzbunării omului nobil". Aşadar, să fim buni creştini, să fim nobili, să iertăm, să uităm toată răutatea şi cu inimă curată să zicem împreună cu frumoasa cântare a Triodului: "Iată vremea pocăinţei, să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii".