Răspunsuri duhovniceşti: „Sfântul este cel mai aproape de credincios“

Părinte profesor, care este perspectiva patristică despre sfânt şi sfinţenie?

În învăţătura Părinţilor Bisericii noastre, sfântul nu este un supraom, o persoană înzestrată nativ cu anumite capacităţi cu totul şi cu totul excepţionale, care posedă anumite puteri ale firii, ca rod al propriei voinţe şi de care dispune în mod liber şi autonom de orice determinare, ci este omul simplu, credinciosul care şi-a întrupat în propria fire atât de plenar roadele jertfei celei mântuitoare a lui Hristos. El a trăit cu cea mai deplină intensitate iubirea lui Hristos, unindu-şi în chip tainic viaţa sa cu viaţa lui Hristos, încât voinţa lui Hristos devine voinţa sa, puterea lui Hristos, puterea sa, libertatea sa - libertatea în Hristos, într-o notă de reală şi profundă smerenie şi slujire jertfelnică a umanităţii. Sfântul este ucenicul lui Hristos cufundat într-o adâncă şi continuă rugăciune, trăitor în lumea cea păcătoasă şi zbuciumată, dar în acelaşi timp nemaiaparţinând lumii, ci lui Hristos. Se împărtăşeşte de bunurile materiale ale acestei vieţi ca şi cum nici nu s-ar atinge de ele, fiindcă hrana sa este pregustarea vieţii veşnice prin Sfânta Euharistie. Este iubit de credincioşii simpli, profund devotaţi, dar în acelaşi timp adânc zbuciumat de cei care ar trebui să-i fie alături; este sensibil, sentimental, dar şi tare ca stânca atunci când îl asaltează necazurile; este supus slăbiciunilor omeneşti, luptându-se cu ele, dar rămâne deasupra lor, biruindu-le prin puterea lui Hristos. Sfântul este cel care arde de iubirea de Hristos şi de semeni, cel care nu se lasă înfrânt niciodată de rău, chiar dacă uneori firea omenească dă semne de slăbiciune, cel care înviază din propriile păcate, lepădându-se de duhul lumii şi îmbrăcându-se cu haina cea albă a Sfântului Botez, prin care i se imprimă crucea iubirii lui Hristos, ca un neobosit ritm al morţii şi învierii din starea de păcat, cel care plânge pentru propriile păcate, dar şi pentru ale celorlaţi credincioşi, cel care în definitiv îşi dă viaţa pentru Hristos, ca unul dintre cele mai profitabile schimburi, în locul vieţii sale, viaţa cea veşnică a lui Hristos. Putem vorbi despre o dimensiune eshatologică a sfinţeniei? Sfântul este omul care-şi trăieşte misterul ca fiinţă liturgică, profund comunitară, care nu poate să trăiască în izolare faţă de semeni, cel care se descoperă şi se împlineşte pe sine numai prin ceilalţi. Numai printr-o continuă deschidere personală către Hristos şi către semeni, printr-un necontenit schimb de daruri, omul se zideşte şi depăşeşte pe sine, ca făptura al cărei destin nu aparţine lumii, ci existenţei veşnice. Sfântul este expresia cea mai veridică a slavei la care vom fi părtaşi la sfârşitul lumii, ca unii care au trăit în timp presiunea veşniciei şi au acţionat în viaţă sub tensiunea eshatonului. De aceea, pentru autorii patristici sfântul este omul de acţiune, cel care doreşte să aprindă în lume focul iubirii lui Hristos, care să ardă şi să topească toate păcatele, nedreptăţile şi răutăţile timpului. Sfântul revoluţionează lumea, o modelează şi o transformă după chipul lui Hristos. El încearcă să mângâie prin răbdare şi compasiune pe cei ce simt în mod acut durerea şi trăiesc drama înstrăinării de Dumnezeu, transformându-i din fii rătăciţi în misionarii creştini de mâine. Spuneţi-ne, părinte, se poate identifica sfântul cu realitatea de zi cu zi? Realitatea despre care aţi amintit nu este decât direcţia spre care se îndreaptă toate rugăciunile şi mijlocirile sfântului. Mai mult decât atât, el este exemplul prin care conştientizăm că viaţa de aici poate fi o pregustare a Împărăţiei Veşnice, indiferent de statura ei socială. Ne arată că trebuie să urmăm permanent chemării Mântuitorului Hristos pentru a ne întâlni cu El în ceruri. Sfântul se arată următor Domnului fără limite. Este păstorul, agricultorul, soldatul, comandantul de oşti, împăratul, învăţatul, omul simplu, păstorul de suflete etc. Sfântul este prietenul lui Hristos, cetăţean al Raiului şi garantul unei umanităţi restaurate, plină de sfinţenie şi îndumnezeire. Sfântul este sfânt după moarte, dar sfinţenia sa lucrează încă din viaţă, fiind descoperită şi simţită de către credincioşi, ca unii care au acest dar al intuirii sfinţeniei. Sfântul împărtăşeşte credincioşilor puterea lui Hristos care este simţită prin minunile săvârşite de către aceştia, dar şi prin puterea tămăduitoare a sfintelor moaşte. Sfântul este izvorâtor de sfinţenie, ca unul care se împărtăşeşte necontenit de sfinţenia absolută a lui Hristos. Sfântul este o prezenţă vie, reală în viaţa credinciosului, este un partener de dialog al credinciosului care Îl descoperă pe Hristos prin sfinţii Săi. Sfântul este cel mai aproape de credincios, ca unul care provine dintre ei şi ca cel care mijloceşte la Hristos pentru rugăciunile şi nevoile acestora. El se hrăneşte din cuvintele Sfintelor Scripturi şi se uneşte cu Hristos prin Sfânta Euharistie şi slujbele bisericeşti, prin Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine. În concluzie, sfinţenia nu este un act solitar din partea omului, în autonomie faţă de Hristos, dar nici din partea lui Dumnezeu, ca forţare sau anulare a libertăţii personale, ci este rodul unei deschideri libere către iubirea lui Hristos, este un act sinergic, de împreună - lucrare între credincios şi Hristos. Sfinţenia credinciosului este o împărtăşire de sfinţenia lui Hristos. Sfinţenia şi puterea sfintelor moaşte sunt cea mai pertinentă dovadă în acest sens. Sfinţenia nu este apanajul numai a unei categorii de persoane, a unor elite, ci este destinaţia firească a tuturor oamenilor, ca împlinire a făgăduinţei divine. Această chemare la sfinţenie este cea mai actuală chemare pe care o fac Sfinţii Părinţi, nu numai pentru Biserica de atunci, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile.